— V-am adus în sfârşit cafeaua, a zis doamna Antolini, intrând cu o tavă cu cafele, prăjituri şi alte lucruri d-astea. Holden, te rog să nu te uiţi la mine. Arăt îngrozitor.

  — Bună seara, doamnă Antolini, i-am răspuns.

  Am vrut să mă ridic în picioare şi aşa mai departe, dar domnul Antolini m-a apucat de haină şi m-a tras înapoi. Doamna Antolini avea părul plin de bigudiuri d-alea de fier şi n-avea roşu pe buze. Nu prea arăta grozav. Părea destul de bătrână şi aşa mai departe.

  — Pun tava aici. Şi n-aveţi decât să vă serviţi! ne-a spus ea, aşezând tava pe măsuţă şi dând deoparte paharele murdare. Ce mai face mama, Holden?

  — Bine, mulţumesc. N-am mai văzut-o de mult, dar ultima dată când am…

  — Iubitule, dacă Holden are nevoie de ceva, găseşti tot în dulapul cu rufe. Raftul de sus. Eu mă duc să mă culc. Sunt moartă de oboseală, a spus doamna Antolini.

  Şi chiar părea obosită.

  — Credeţi c-o să ştiţi să faceţi singuri patul?

  — Las' c-avem noi grijă de toate! Du-te şi te culcă, a îndemnat-o domnul Antolini.

  Apoi a sărutat-o, şi ea şi-a luat rămas bun de la mine şi s-a dus în dormitor. Se sărutau foarte mult în public.

  Am băut jumătate dintr-o ceaşcă de cafea şi am mâncat o bucăţică dintr-o prăjitură tare ca piatra, iar domnul Antolini a mai băut un whisky. Se vedea cât de colo că îi place whisky-ul sec, cu foarte puţin sifon. Dacă n-o să se astâmpere, s-ar putea să ajungă alcoolic.

  — Am mâncat cu taică-tu acum câteva săptămânl mi-a spus el deodată. Ştiai?

  — Nu. Nu ştiam!

  — Dar cred că-ţi dai seama că e foarte îngrijorat în privinţa ta.

  — Da. De asta îmi dau seama.

  — După câte mi-am dat seama înainte de a-mi telefona, primise o scrisoare lungă, care l-a mâhnit. O scrisoare de la directorul şcolii, informându-l că nu vrei să-ţi dai nici un pic de osteneală. Că lipseşti de la lecţii, că te prezinţi nepregătit la toate materiile şi în general că eşti un…

  — N-am lipsit de la nici o lecţie. Nici n-ai voie să lipseşti. E drept că la o materie sau la două – cum ar fi retorica, de care vă spuneam – am mai chiulit, o dată sau de două ori, dar în general n-am lipsit.

  N-aveam nici un chef să discut despre toate astea. Cafeaua îmi mai potolise stomacul, dar capul continua să mă doară înfiorător.

  Domnul Antolini şi-a aprins o altă ţigară – fuma ca un nebun —, apoi mi-a spus:

  — Adevărul e că nu ştiu ce dracu' să-ţi spun, Holden.

  — Ştiu. E foarte greu de vorbit cu mine. Îmi dau seama de asta.

  — Am sentimentul că te îndrepţi spre o prăpastie îngrozitoare, îngrozitoare. Nu ştiu nici eu prea bine ce fel de… Mă asculţi?

  — Da.

  Se vedea cât de colo că încerca să se concentreze şi aşa mai departe.

  — S-ar putea să ajungi, la treizeci de ani, să stai într-un bar şi să urăşti pe oricine intră şi pare să fi jucat fotbal la universitate. S-ar putea să prinzi atâta cultură cât să urăşti oamenii care vorbesc greşit gramatical. Sau s-ar putea să ajungi conţopist într-un birou şi să arunci clame în capul stenografei de lângă tine. Nu ştiu. Dar îţi dai cât de cât seama ce vreau să-ţi spun?

  — Da. Sigur, i-am zis.

  Bineînţeles că-l înţelegeam.

  — Dar greşiţi în povestea aceea cu urâtul. Vreau să spun, în legătură cu faptul c-am să ajung să urăsc toţi fotbaliştii şi tot. Zău că greşiţi. Să ştiţi că nu prea sunt oameni pe care să-i urăsc. Mi se întâmplă – e drept – să urăsc pe câte unul un timp, puţină vreme, cum s-a întâmplat cu băiatul acela, Stradlater, pe care l-am cunoscut la Pencey, sau cu celălalt băiat, Robert Ackley. Îi uram eu câteodată – e adevărat, dar nu ţinea prea mult. După un timp, dacă nu-i vedeam şi dacă nu veneau în camera mea sau dacă nu-i întâlneam o zi, două în sufragerie, începea să mi se facă dor de ei. Îmi lipseau.

  Domnul Antolini n-a mai spus nimic un timp. S-a ridicat să-şi mai pună un cub de gheaţă în pahar, apoi s-a aşezat la loc. Se vedea că era frământat de gânduri. Totuşi, tare aş fi dorit să amâne discuţia pe a doua zi. Dar se înfierbântase. Aproape întotdeauna se întâmplă ca oamenii să aibă chef de discuţie tocmai când n-ai tu.

  — Bine. Ascultă-mă o clipă… S-ar putea ca vorbele mele să nu fie atât de memorabile cât aş dori eu, dar într-o zi, două am să-ţi scriu o scrisoare în legătură cu asta. Şi atunci ai să înţelegi exact. În orice caz, ascultă-mă!

  Se strădui din nou să se concentreze, apoi spuse:

  — Prăpastia către care cred că te îndrepţi e o prăpastie deosebită, îngrozitoare. Omul care cade nu poate simţi sau auzi când a atins fundul. Cade, cade la nesfârşit. Asta se întâmplă cu oamenii care la un moment dat în viaţă au căutat ceva ce nu puteau găsi în mediul înconjurător. Sau care şi-au închipuit că nu-l pot găsi. Şi care atunci au renunţat să mai caute. Au renunţat încă înainte de a fi început să caute cu adevărat. Înţelegi?

  — Da.

  — Sigur?

  — Sigur.

  S-a ridicat şi şi-a mai turnat nişte pileală în pahar. Apoi s-a aşezat din nou şi multă vreme n-a mai spus nimic.

  — Nu vreau să te sperii, mi-a spus, dar te văd în stare să mori eroic, într-un fel sau altul, pentru o cauză cu totul nedemnă.

  S-a uitat la mine cu o privire ciudată. Apoi a spus:

  —