complot şi să spună ce ştiu. Dar ce era să spună aceştia, când nu ştiau nimic? Aproape toţi studenţii şi elevii au fost bătuţi. Mai grav însă au fost: 1. fiul meu, Cezar Ambrozie, elev clasa a VIII-a, seminarul pedagogic, căruia prefectul, personal, i-a aplicat lovituri peste cap cu rânca de bou, iar la urmă, fiindcă nu a răspuns cum vroia el, i-a aplicat un pumn puternic peste urechea stângă, spărgându-i timpanul; 2. elevul Dumitriu Spinţi, fiul maiorului Dumitriu; acesta a fost legat cu lanţuri de ambele picioare şi întors cu capul în jos; după ce i-a băgat o armă printre picioare (ţinută de sergentul Cojocaru şi caporalul Teodoroiu), a fost bătut la tălpi cu rânca, personal, de prefect, până când a leşinat; 3. elevul de şcoală Gurguţă Gh. a fost legat de mâini şi picioare şi pus cu faţa în jos pe podea apoi bătut cu rânca, iar pentru a nu se auzi ţipetele sale, i s-a pus în dreptul gurii un lighean cu apă şi un agent avea grijă să-i apese cu capul în apă când striga mai tare.

  La toate schingiuirile acestea, au fost de faţă şi doi ofiţeri de jandarmi: căpitanul Velciu şi locotenentul Tomida, pe care, nu cred că demnitatea de ostaş să-i lase a nu spune adevărul, deşi nu era de demnitatea lor de a sta acolo, întrebuinţând oameni de trupă şa schingiuiri şi întrebuinţând o armă militară ca unealtă de tortură, când este ştiut ce menire are aceasta.

  După spusele studenţilor şi ale elevilor, în timpul când poliţaiul Manciu se îndeletnicea cu asemenea operaţii, au trecut în cabinetul său d-nii procurori Culianu şi Buzea. Cred că d-lor vor arăta adevărul.

  Toate bătăile şi schingiuirile nu au încetat decât mai târziu, când domnul prim-procuror Caţichi a venit la poliţie, fiind cerut de o comisie compusă din d-nii: profesor Cuza, Şumuleanu, avocat Bacaloglu, colonel Nădejde şi medicul legist Bogdan care a constatat cele arătate în copie după actul alăturat şi chiar în localul prefecturii.

  După cum vedeţi, Domnule Inspector, noi până astăzi am procedat legal, adică: 1. am chemat pe domnul prim-procuror şi medicul legist chiar la prefectură, unde am constatat bătaia studenţilor şi elevilor; 2. am dat în judecată pe schingiuitori la Judecătoria Ocolului II; 3. am sesizat parchetul, unde s-a trimis şi actul medico-legal, afacerea fiind repartizată d-lui jude instructor Ieşeanu; 4. ca oameni de onoare şi ofiţeri am fi putut cere d-lui Manciu satisfacţie pe calea armelor, dar d-sa este descalificat de când a refuzat să se bată în duel cu căpitanul Ciulei.

  În mod cinstit, acesta este adevărul.

  Vă rog a cunoaşte, că între toţi părinţii ofensaţi, suntem doi ofiţeri superiori, care până în prezent, fiindcă am procedat legal, suntem descoperiţi, deoarece nu ni s-a dat nici o satisfacţie până astăzi de către nimeni. Credinţa noastră este că dl. ministru de interne ne va da satisfacţie completă, dând în judecată pe prefectul Manciu pentru faptele arătate şi va interveni la Ministerul de Război, căci prefectul Manciu, fiind ofiţer de rezervă (sublt. de rezervă Manciu face parte din Reg. 10 Vânători, iar pentru mobilizare este la adăpost la atelierul de reparaţie al Corpului III Armată) cu bună ştiinţă a schingiuit pe copiii camaradului superior faţă de gradul său.”

  Maior (ss.) Ambrozie.

  Rezultatul anchetei este următorul: 1. prefectul Manciu a fost decorat cu „Steaua României” în gradul de comandor; 2. toţi comisarii care ne-au schingiuit au fost avansaţi; 3. încurajaţi de aceste măsuri, ei dezlănţuie o nouă prigoană în contra noastră, de astă dată extinsă în întreaga Moldovă. Orice comisar, pentru a-şi face o sursă de venituri de la jidani sau pentru o avansare, punea mâna în piept unui student, îl bătea până la sânge în stradă sau la poliţie, fără a fi obligat să răspundă pentru faptele sale.

  ZIUA FATALĂ, 25 OCTOMBRIE 1924

  În atare condiţiuni sufleteşti şi de fapt m-am prezentat la Judecătoria Ocolului 2 Iaşi, sâmbătă dimineaţa, ca avocat alături de colegul Dumbravă, în procesul colegului Comârzan, schingiuit de Manciu.

  Prefectul s-a prezentat cu întreaga poliţie şi în plină şedinţă, în faţa avocaţilor şi a judecătorului Spiridoneanu care prezida, s-a năpustit asupra noastră.

  În aceste împrejurări, cu riscul de a mă pierde, strivit de cei douăzeci de poliţişti înarmaţi, am scos revolverul şi am tras.

  Am ţintit în cine se apropia de mine.

  Primul, a căzut Manciu. Al doilea, a căzut inspectorul Clos, al treilea, un om cu mult mai puţin vinovat, comisarul Huşanu.

  Ceilalţi au dispărut.

  Peste câteva minute, în faţa Judecătoriei, se găseau câteva mii de jidani, care cu mâinile ridicate în sus şi cu degetele crispate de ură, aşteptau să ies pentru a mă sfâşia.

  Eu am luat în mâna dreaptă pistolul, în care mai aveam cinci cartuşe şi cu stânga am apucat de braţ pe d-l Victor Climescu, avocat din Iaşi, rugându-l să mă însoţească până la Tribunal.

  Am ieşit şi astfel am străbătut printre jidănimea care urla, dar care a avut totuşi bunul simţ ca, în faţa revolverului, să-mi facă loc.

  Pe drum m-au prins jandarmii, m-au despărţit de domnul Climescu şi m-au introdus în curtea Prefecturii de Poliţie. Aici comisarii au sărit pe mine să-mi ia revolverul. Era singurul prieten pe care-l mai aveam în mijlocul acestei nenorociri. Mi-am adunat toate puterile opunând, cinci minute, rezistenţă, ca să nu-l scap din mână. Dar până la sfârşit am cedat. Mi s-au legat mâinile la spate cu lanţuri şi am fost aşezat între patru soldaţi cu baioneta la armă.

  Peste puţin, m-au scos din biroul în care eram şi m-au dus în fundul curţii, aşezându-mă lângă un gard înalt. Jandarmii s-au retras şi m-au lăsat singur acolo. Am bănuit că vor să mă împuşte. Am stat aşa mai multe ore până seara târziu, aşteptând să fiu împuşcat. Această aşteptare nu mi-a provocat nici un sentiment.

  Vestea tragicei răzbunări s-a răspândit cu o viteză în adevăr fulgerătoare. La cămine, când s-a aflat, a fost o adevărat