explozie. De al toate cantinele şi căminele, studenţi şi studente s-au ridicat şi au pornit în fugă pe străzi, coborând spre Piaţa Unirii. Aici au manifestat îndelung cântând, apoi au încercat să se îndrepte spre Prefectura de Poliţie. Dar armata, care sosise între timp, i-a oprit cu mare greutate. Am auzit cântecul studenţilor şi, deşi eram în lanţuri, mă bucuram că ei au fost eliberaţi.

  Târziu am fost chemat sus, în acelaşi cabinet al supliciilor, unde acum la masă era instalat judecătorul de instrucţie Eşanu, acela căruia mă plânsesem acum patru luni, cerându-i să mi se facă dreptate. M-a interogat sumar după care mi-a lansat mandat de arestare.

  Am fost urcat în dubă şi dus la Galata, sus pe deal, deasupra Iaşiului, în jurul Mânăstirii zidită de Petre Şchiopul, Domnul Moldovei.

  Am fost introdus într-o cameră în care mai erau 10 arestaţi. Acolo mi s-au luat lanţurile. Cei din cameră mi-au dat un ceai după care m-am culcat. A doua zi, am fost pus la secret. Singur, într-o cameră cu ciment pe jos, cu un pat de scânduri, fără pătură, fără pernă şi închis cu lacăt. Camera avea două geamuri vopsite cu var pe dinafară. Nu vedeam nimic. Un perete era aşa de umed încât curgea apa pe el. În prima zi, un gardian – Moş Matei – mi-a aduso pâine neagră. A deschis uşa şi mi-a întins-o, căci nici el nu avea voie să intre înăuntru. Nu-mi era foame deloc. Noaptea m-am culcat pe scânduri şi m-am învelit cu sumanul. Sub cap n-am putut să-mi pun nimic. Mi-a fost frig.

  Dimineaţa, am fost scos afară două minute, apoi din nou închis. În cursul zilei, studentul Miluţă Popovici, care era arestat, s-a putut apropia de fereastră, a şters geamul cât un vârf de deget, prin care puteam să văd afară. Apoi s-a dus la o distanţă de 20 m şi cu mare atenţie îmi făcea semne cu degetele. Am înţeles că-mi făcea semnalizare prin alfabetul Morse. Astfel, am putu afla că fuseseră arestaţi din nou toţi Văcăreştenii: Moţa, Gâmeaţă, Tudose Popescu, Radu Mironovici, afară de Corneliu Georgescu pe care nu-l prinseseră. Ei fuseseră aduşi în aceeaşi închisoare şi puşi toţi într-o cameră. Am aflat că fusese adus şi tatăl meu. A doua noapte am dus-o mai rău. Mi-a fost foarte frig şi nu am putut aţipi deloc. Aproape toată noaptea m-am plimbat prin cameră.

  Dimineaţa, iar m-au scos afară două minute şi iar m-au închis; Moş Matei mi-a dat o pâine. La ora 12 mi s-au pus cătuşele cu lacăt la mâini. Am fost urcat în dubă şi dus la Tribunal pentru confirmarea mandatului. După confirmare, readus la Galata, m-am văzut din nou în aceeaşi cameră întunecoasă. Afară începuse vreme rea. Lipsit de foc, m-a cuprins frigul. Am încercat să adorm pe scânduri. Am aţipit vreo jumătate de oră, dar mă dureau oasele. Din cauza frigului de venea de la cimentul de jos, începusem să am dureri la rinichi. Văzând că-mi pierd puterile, am făcut apel la voinţă şi la gimnastică. Toată noaptea, din oră în oră, mă sculam, făceam câte zece minute gimnastică şi căutam cu îndârjire să mă menţin în puteri.

  Ziua următoare nu mă simţeam bine. Îmi scădeau puterile văzând cu ochii, cu toată lupta pe care o duceam cu ajutorul voinţei şi încăpăţânării. Noaptea care a urmat, frigul a fost mai mare şi voinţa n-a mai funcţionat; am fost doborât. Mi s-a întunecat înaintea ochilor şi am căzut. Cât mă ţinuse voinţa, nu aveam nici o grijă. Îmi dădeam seama că de acum e de rău. Îmi tremura tot corpul şi nu mă puteam opri. Cât de grele erau nopţile acelea care păreau că nu se mai sfârşesc!

  A doua zi a venit procurorul şi a intrat în celulă la mine. Am căutat să ascund starea în care mă aflam.

  — Cum stai aici?

  — Foarte bine!… Domnule procuror.

  — Nu ai nimic de raportat?

  — Nu am nimic.

  Am mai rămas aşa timp de 13 zile; apoi mi s-a făcu puţin foc. Mi s-a dat aşternut şi rogojini care au fost puse pe perete. O oră pe zi, mi se îngăduise să stau afară. Într-una din zile i-am zărit pe Moţa şi pe Tudose, departe în fundul curţii şi le-am făcut semn. Tot atunci am aflat că tatăl meu fusese eliberat. De asemenea, Dl. Liviu Sadoveanu, Ion Sava şi încă un student care fusese şi el arestat.

  DOUĂ ARTICOLE ÎN JURUL CAZULUI MANCIU.

  Afară, a doua zi după întâmplarea din Târgul Cucului, a apărut în „Cuvântul Iaşiului” din 27 octombrie 1924, un articol al lui Nelu Ionescu, avocat, fost preşedinte al Societăţii Studenţilor în Drept, din care extrag: „Comentariile făcute de presa liberală jidănească în jurul morţii lui C. Manciu, sunt de rea credinţă şi interesate; ele pornesc de la falsificările grosolane de fapte, pentru a face cu orice preţ un erou din cel ce nu a fost decât un instrument şi a da pe seama unor pretinse comploturi fascisto-antisemite, ceea ce nu a fost decât consecinţa inevitabilă a unui regim de ilegalităţi şi abuzuri.

  Studenţii au fost împiedicaţi cu forţa să intre să se închine la Mitropolie, au fost împiedicaţi să ia masa în comun la restaurant, au fost bruscaţi şi împiedicaţi să circule pe stradă, împiedicaţi să se întrunească în universitate, împiedicaţi să se întrunească la sediul societăţii lor, împiedicaţi să-şi lucreze grădina pentru propriul lor cămin, bătuţi pe stradă, în beciurile poliţiei şi în pieţele publice de la cel din urmă zbir, până la acela care mai deunăzi fusese prefectul de poliţie al acestui oraş.

  Studenţii cu o stăpânire de sine demnă de admirat şi cu o încredere în justiţie care le face cinste, au deschis o serie de procese în contra prefectului Manciu şi a subalternilor lui, pentru loviri grave, abuzuri de putere şi atentate la libertatea individuală, cu credinţă în hotărârea justiţiei.

  Acest gen al studenţimii nu a fost înţeles. Şi cu regret