ajunsesem să-mi dau seama, în cele din urmă, în seara aceea! Eram însă obsedat de Füsun. Încercam, pe de o parte, să o zăresc în mulţimea celor care dansau, iar pe de altă parte eram prudent, pentru că nu doream să fie martoră la fericirea pe care o trăiam alături de Sibel. Ca să-mi reuşească, m-am angajat în diverse replici şi am făcut glume cu cei care dansau. Cât despre aceştia, îmi zâmbeau cu indulgenţă, aşa cum procedezi cu un viitor însurăţel care s-a îmbătat la sfârşitul propriei logodne.

         La un moment ne-am pomenit dansând umăr lângă umăr cu îndrăgitul foiletonist al vremii, care făcea pereche cu o brunetă nostimă:

         - Celâl Bey, i-am spus eu, dragostea nu seamănă cu scrisul la gazetă, nu-i aşa? i-am spus eu.

         Când ne-am pomenit alături de Nurcihan şi Mehmut, m-am comportat cu ei de parcă ar fi fost iubiţi de multă vreme. I-am spus ceva în franceză şi lui Zümrüt Hanim, care

ori de câte ori venea la mama în vizită vorbea franţuzeşte, fie că era cazul, fie că nu, pretextând că nu voia ca servitorii să priceapă ce spunea, dar ceea ce-i făcea să râdă pe cei cu

care vorbeam nu era umorul conţinut în glumele mele, ci starea de turmentare în care mă găseam. Sibel renunţase la ideea de a mai dansa cu mine un dans de neuitat şi-mi șoptea la ureche că mă iubea foarte mult, că eram nespus de simpatic când eram beat, că-şi cerea scuze dacă mă indispusese cu interesul ei pentru peţit, dar că făcuse ceea ce făcuse pentru fericirea prietenilor noştri şi că Zaim cel nedemn de încredere o agăţase în acele momente, după Nurcihan, pe fata aceea care era rudă de departe cu mine. I-am spus, încruntând din sprâncene, că Zaim era, de fapt, un om foarte de treabă şi un prieten de mare încredere. Am adăugat, totodată, că Zaim se întreba de ce se purta ea urât cu el.

         - Ai vorbit cu Zaim de mine? Ce-a zis ? a întrebat Sibel.

         În tăcerea care se aşternuse între două melodii, ne-am pomenit din nou lângă ziaristul Celâl Salik, cu care glumisem ceva mai devreme.

         - Kemal Bey, am descoperit care este legătura între un foileton bun şi dragoste, a spus el.

         - Care '?

         - Şi dragostea, şi foiletonul ne fac, cu siguranţă, fericiţi acum. Dar frumuseţea şi forţa amândurora se măsoară prin faptul că nu-ţi ies deloc din minte.

         - Maestre, te rog să scrii despre asta într-o bună zi, am spus eu, dar el nu era cu urechea la mine, ci la doamna brnnetă cu care dansa.

         În aceeaşi clipă i-am văzut lângă noi pe Füsun şi pe Zaim. Füsun îi şoptea ceva, înclinând mult capul înspre gâtul lui, iar Zaim zâmbea satisfăcut. Am simţit că atât Füsun, cât şi Zaim ne vedeau foarte bine, dat fiind faptul că erau atât de aproape de noi, dar se prefăceau că nu ne vedeau, rotindu-se în ritmul muzicii.

         Am antrenat-o pe Sibel în direcţia lor, fără să întrerup prea mult armonia dansului, şi ne-am izbit de ei cu repeziciune, ca un galion de corsari care ajunge din urmă o corabie de

negustori, pe urmele căreia se află, izbind-o la pupă:

         - Aaa, ne scuzaţi! am spus eu. Ha, ha! Ce mai faceţi?

         Expresia fericită şi nespus de confuză de pe chipul lui Füsun m-a făcut să-mi revin şi am intuit imediat că starea de chercheleală în care mă aflam avea să constituie o bună scuză pentru cele petrecute. Am dat drumul mâinii lui Sibel şi ne-am răsucit împreună spre Zaim:

         - Ce-ar fi să dansaţi puţin amândoi, am spus eu.

         Zaim şi-a tras mâna de pe talia lui Füsun.

         - Consideri că Sibel are o părere greşită despre tine, am spus eu. lar tu vrei, pesemne, să-i adresezi nişte întrebări lui Zaim!

         I-am împins unul către celălalt de la spate, cu aerul că făceam un sacrificiu pentru a-i determina să se împrietenenească. Când Sibel şi Zaim au început să danseze, bosumflaţi, am

schimbat, preţ de o clipă, o privire cu Fusun. Apoi am cuprins-o pe după mijloc şi am rotit-o uşor, în paşi de pas, purtând-o departe de locul acela, cu emoţia unui îndrăgostit care o

răpeşte pe fata iubită de el.

         Cum aş putea să descriu pacea care m-a cuprins de cum am luat-o în braţe ? Zarva necruţãtoare ce-mi răsuna necontenit în minte şi pe care o puneam pe seama mulţimii,

zdrăngãnitul orchestrei şi geamătul oraşului nu reprezentau altceva decat neplãcerea de-a mă afla departe de ea. Sufletul îmi era învăluit de un soi de tăcere a fericirii., profunda, nespus de moale şi catifelată, aşa cum se întâmplă cu bebeluşií ale căror lacrimi nu contenesc decât în braţele unei anumite persoane. Pricepeam, după privirile ei, că şi Füsun încerca aceeaşi fericire, simţeam că tăcerea noastră însemna că eram conştienţi de fericirea pe care ne-o dăruiam reciproc unul altuia şi voiam ca dansul acela sa nu se mai sfârşească niciodată. Mi-am dat însă seama curând, plin de nelinişte, că tăcerea care domnea intre noi avea o cu totul altă semnificaţie pentru ea: tăcerea lui Füsun însemna că trebuia să-i răspund chiar atunci la întrebarea aceea esenţială (,,Ce se va întâmpla cu noi ?“) peste care trecusem cu uşurință,

dând-o pe glumă. Am dedus că de aceea şi venise acolo. Interesul pe care i-l arătaseră bărbaţii în timpul logodnei, admiraţia pe care o zăream până şi în privirile copiilor îi dăduseră încredere şi-i atenuaseră suferinţă. Poate că şi ea mă privea ca pe o „distracţie de moment“. Sentimentul că seara era pe sfârşite se amesteca în mintea mea întunecată de băutură, care funcţiona însă foarte bine în acele momente, cu neliniștea şi cu teama de a nu o pierde.

         - Dacă doi oameni se iubesc, aşa ca noi, nimeni nu se poate pune între ei, nimeni, am spus eu, fără a-mi fi pregătit dinainte vorbele care«mi ţâşneau din gură, ba chiar mirân-

du-mă şi eu de ele. Cei care se iubesc asemenea nouă poartă în suflete un sentiment de consolare care nu se sfârşeşte niciodată, chiar şi în cele mai proaste zile ale lor, chiar şi

atunci când îşi fac unul altuia