Porţile sunt păzite de oamenii tăi, stăpâne, şi sunt convins că creştinii şi-au dat seama de asta. Ei însă n-au nevoie de porţi. Nici Tibrul n-are nevoie de ele şi, deşi celelalte drumuri sunt departe de râu, merită să faci un ocol ca să-l vezi pe „Marele Apostol”. De altfel, ei trebuie să cunoască mii de posibilităţi de a ieşi dincolo de ziduri şi sunt convins că le au. În Ostrianum ai s-o găseşti, stăpâne, pe Ligia şi chiar dacă, ceea ce n-aş crede, n-ar fi acolo, are să fie Ursus, căci mi-a promis să-l ucidă pe Glaucus. Mi-a spus că o să fie acolo şi că îl omoară. Auzi, nobile tribun? Aşa că sau îl urmăreşti şi afli unde locuieşte Ligia, sau porunceşti oamenilor tăi să-l prindă ca pe un ucigaş şi, avându-l la mână, îl sileşti să mărturisească unde a ascuns-o pe Ligia. Eu mi-am făcut treaba! Altul, o stăpâne, ţi-ar fi spus că a băut Ursus zece amfore din vinul cel mai bun, până a scos taina de la el; sau ţi-ar fi spus că l-a lăsat să câştige o mie de sesterţi, la duodecim scriptorum; sau că a cumpărat informaţia cu două mii… Ştiu că mi i-ai întoarce îndoit. Cu toate astea, o dată în viaţă… adică, am vrut să spun că întotdeauna în viaţă, am să fiu cinstit. Contez, după cum a spus mărinimosul Petronius, că toate cheltuielile vor fi răscumpărate şi răsplata ta va depăşi toate speranţele mele.

Vinicius însă era ostaş şi se obişnuise nu numai să facă faţă la toate întâmplările, dar şi să acţioneze. Îşi stăpâni slăbiciunea de moment şi spuse:

N-ai să te păcăleşti, punându-ţi nădejdea în mărinimia mea, dar mai întâi ai să mergi cu mine în Ostrianum.

Eu în Ostrianum? întrebă Chilon care n-avea nici un chef să meargă acolo. Eu, nobile tribun, am promis să-ţi indic locul unde se află Ligia, dar n-am promis s-o răpesc… Gândeşte-te, stăpâne, ce s-ar întâmpla cu mine dacă acel Ursus ligian, după ce l-ar sfâşia pe Glaucus, ar ajunge la convingerea că nu l-a sfâşiat pe motive întemeiate? Oare nu m-ar considera pe mine (de altfel, pe nedrept) autorul omorului săvârşit? Ţine minte, stăpâne, cu cât e cineva mai mare filozof, cu atât mai greu poate să răspundă la întrebările prosteşti ale oamenilor simpli. Ce i-aş răspunde dacă m-ar întreba de ce l-am acuzat pe medicul Glaucus? Dacă însă mă bănuieşti că te-aş înşela, atunci am să-ţi spun: să-mi plăteşti numai atunci când am să-ţi arăt casa în care locuieşte Ligia, iar azi fă-mi dovada doar a unei firmituri din dărnicia ta, pentru ca, în cazul în care, o stăpâne, ţi s-ar întâmpla vreun accident, lucru de care să ne apere toţi zeii, să nu rămân cu buzele umflate. Inima ta n-ar îndura asta niciodată.

Vinicius se apropie de lădiţa aflată pe un postament de marmură, numită arca şi, scoţând din ea o pungă, o aruncă în Chilon.

Astea sunt scrupula{100}, zise el. Când Ligia va fi în casa mea, vei primi una ca asta plină cu dinari de aur.

O, Jupiter! strigă Chilon.

Ai să capeţi de mâncare, apoi te poţi odihni. Până deseară n-ai să te mişti de aici, iar când o să se lase noaptea, ai să mă întovărăşeşti la Ostrianum.

În prima clipă, pe faţa grecului se oglindiră spaima şi şovăiala, se linişti însă repede şi spuse:

Cine ţi se poate împotrivi, stăpâne? Ia cuvintele astea ca o prezicere de bine, aşa cum le-a luat odinioară pe altele asemănătoare marele nostru erou{101} în templul lui Amon. În ceea ce mă priveşte, aceste „scrupule” (îşi scutură punga) au învins scrupulele mele, fără a mai vorbi de tovărăşia ta, care este pentru mine o fericire şi o plăcere…

Vinicius îl întrerupse, nerăbdător, şi începu să-l descoasă despre amănuntele discuţiei cu Ursus. Un lucru reieşea clar de aici: sau adăpostul Ligiei va fi descoperit încă în noaptea asta, sau ea însăşi va putea fi răpită la înapoierea din Ostrianum. La gândul acesta pe Vinicius îl cuprinse o bucurie nebunească. Acum, când era aproape sigur că o va redobândi pe Ligia, supărarea şi resentimentele pe care le nutrise împotriva ei, dispărură. Pentru bucuria asta o iertă de orice vină. Se gândea la ea ca la o fiinţă scumpă şi dorită, cu sentimentul că după o lungă călătorie se întoarce la el. Ar fi avut chef să cheme sclavii, să le poruncească să îmbrace casa în ghirlande. În clipa asta nu mai era supărat nici pe Ursus. Era gata să ierte tuturor totul. Chilon, care, cu toate serviciile pe care i le aducea, îi trezise întotdeauna o senzaţie de scârbă, acum i se păru un om amuzant şi interesant. I se luminase casa, i se luminaseră ochii şi chipul. Se simţea din nou tânăr şi dornic de viaţă. Suferinţele care-l măcinaseră nu-i dăduseră întreaga măsură a dragostei lui pentru Ligia. Înţelese acest lucru abia acum sunt speranţa s-o aibă devenea certă. Acum dorinţa îl încălzea blând, cum încălzeşte soarele de primăvară pământul, nu mai era oarbă şi sălbatică, de nebiruit, era convins că-i de ajuns s-o vadă pe Ligia în faţa lui şi nimeni n-are să i-o mai poată lua, nici toţi creştinii din întreaga lume, nici împăratul însuşi.

Chilon prinse curaj, văzându-l cât e de bucuros, şi începu să-i dea sfaturi. După părerea lui, jocul încă nu-i câştigat. Trebuie procedat cu maximă prudenţă, altfel totul se poate duce de râpă. Îl conjură pe Vinicius să n-o răpească pe Ligia din Ostrianum. Acolo trebuie să se ducă cu glugi pe cap, cu feţele acoperite, mulţumindu-se să privească din vreun colţişor întunecos, căutând printre cei prezenţi. Dacă au s-o vadă pe Ligia, singurul lucru bun de făcut, o să fie s-o urmărească de departe, să vadă în care casă intră, iar a doua zi în zori să înconjoare casa cu un număr mare de sclavi şi s-o ia