Cred! Ochii aceştia nu mint! Doar de cîte ori v-am spus că greşeala voastră de bază constă în faptul că nu apreciaţi la justa lor valoare importanţa ochilor omeneşti. Înţelegeţi, limba poate să ascundă adevărul, dar ochii — niciodată! Vi se pune deodată o întrebare, dumneavoastră nici nu tresăriţi, într-o clipă sînteţi stăpîn pe dumneavoastră şi ştiţi ce trebuie să spuneţi ca să ascundeţi adevărul, şi vorbiţi destul de convingător şi nu se mişcă nici o cută pe faţa dumneavoastră, dar, din păcate, adevărul din adîncul sufletului, neliniştit de întrebare, pentru o clipă sare în ochi, şi totul s-a terminat! Adevărul a fost văzut, sînteţi prins!

Rostind cu mult foc această cuvîntare foarte convingătoare, artistul se interesă duios la Kanavkin:

— Unde sînt pitiţi?

— La mătuşă-mea, Porohovnikova, care stă pe Precistenka.

— A! Asta-i... staţi un pic... la Klavdia Ilinişna, nu-i aşa?

— Da.

— Ah! da, da, da, da! O căsuţă mică? în faţa căsuţei o grădiniţă şi un gard de zăbrele? Cum să nu, ştiu, ştiu! Şi acolo unde i-aţi băgat?

— în pivniţă, într-o cutie de la Einehm... Comperul lovi din palme în semn de uimire.

— Aţi văzut una ca asta? strigă el amărît, păi acolo banii ăştia or să prindă mucegai, vor deveni jilavi. Cum se poate încredinţa valută unor astfel de oameni? Zău! întocmai ca nişte copii! Zău aşa!...

Kanavkin îşi dădu seama că a făcut o gafă şi că e vinovat şi-şi lăsă în jos capul moţat.

— Banii, urmă comperul, trebuie păstraţi la banca de stat, în încăperi speciale uscate şi bine păzite, şi în nici un caz în beciul mătuşii; unde, în treacăt fie spus, îi pot deteriora şobolanii! Zău! e ruşinos, Kanavkin, eşti totuşi un om în toată firea — un adult!

Kanavkin nu mai ştia unde să se ascundă şi nu făcea decît să zgîndăre cu degetul marginea surtucului său.

— Ei, gata, făcu mai blînd artistul, cine-şi aduce aminte de ceva din trecut... şi deodată adăugă pe neaşteptate: Da, era să uit... ca să fie un singur drum... să gonim maşina... degeaba... mătuşa asta a dumitale are şi ea, nu-i aşa?

Kanavkin, care nu se aştepta la o asemenea întorsătură, tresări şi în teatru se lăsă tăcerea.

— Ei, ei, Kanavkin... zise dojenitor, dar duios comperul, şi eu, care l-am lăudat! Poftim, nitam-nisam a început să dea din colţ în colţ! E stupid, Kanavkin! Doar adineauri am vorbit despre ochi. Că doar se vedea după ochi că mătuşa are... Ei, de ce ne chinuieşti de pomană?

— Are! strigă voiniceşte Kanavkin.

— Bravo! răcni comperul.

— Bravo! răcni înspăimîntător sala.

Cînd totul se mai potoli, comperul îl felicită pe Kanavkin, îi strînse mîna, îi propuse să-l ducă în oraş cu maşina, pînă acasă, şi cu aceeaşi maşină a ordonat cuiva din culise să se ducă după mătuşă şi s-o roage să poftească după program la teatrul de femei.

— Da, am vrut să te întreb, mătuşa nu ţi-a spus unde şi-i ascunde pe ai ei? se interesă comperul, oferindu-i amabil lui Kanavkin o ţigară şi un chibrit aprins. Acesta, trăgînd din ţigară, zîmbi cam posomorit.

— Cred, cred, urmă oftînd actorul, această bătrînă zgî-rie-brînză, nu numai nepotului, dar nici dracului n-o să-i spună asta! Ei, ce să-i faci? Hai să încercăm să trezim în ea sentimente omeneşti. Poate că nu au putrezit încă toate strunele în sufletul ei meschin. Toate cele bune, Kanavkin!

Şi Kanavkin, fericit, plecă. Comperul se informă dacă nu mai sînt persoane dornice să predea valută, dar drept răspuns primi tăcerea.

— Suciţi oameni, zău aşa! zise artistul dînd din umeri, şi perdeaua îl acoperi.

Lămpile se stinseră, un timp a fost întuneric, şi, de departe, răzbea o voce de tenor nervoasă, care cînta: „Acolo-s munţi de aur fin şi ei doar mie-mi aparţin...”

Apoi, de undeva, de două ori se auziră surd nişte aplauze.

— La teatrul de femei chiar acum predă valuta o dameză, vorbi deodată vecinul bărbos şi roşcat al lui Nikanor Ivano-vici şi, oftînd, adăugă: Eh, dacă nu erau gîştele mele! Ei, omule drag, la Lianozovo am nişte gîşte năbădăioase, tare mi-e teamă că or să crape fără mine. Pasăre cu năbădăi, gingaşă, cere îngrijire... Eh, dacă nu erau gîştele acelea! Pe mine n-ai să mă uimeşti cu Puşkin... şi bărbosul începu iar să ofteze.

Deodată în sală se făcu o lumină orbitoare şi Nikanor Iva-novici visă că prin toate uşile începură să se scurgă înăuntru bucătari cu scufii albe pe cap şi polonice în mîini. Nişte ajutoare de bucătar tîrîră un cazan cu supă şi o tavă mare cu pîine neagră, tăiată felii. Spectatorii se înviorară. Bucătarii veseli se strecurau prin mulţimea amatorilor de teatru, turnau supă în castronele şi distribuiau pîine.

— Luaţi masa, băieţi, prînziţi, strigau bucătarii, şi predaţi valuta! Ce să staţi degeaba aici? La ce vă trebuie poşirca asta! Te duci acasă, bei cum trebuie, iei o gustare, e tare bine! La ce bun, de exemplu, te-ai instalat aici, tătucă? se adresă lui Nikanor Ivanovici un bucătar gras, cu gîtul zmeuriu, întin-zîndu-i un castronel în care plutea singuratică în zeamă o frunză de varză.

— Nu am! Nu am! Nu am! striga cu glas înspăimîntat Nikanor Ivanovici, înţelegi, nu am!

— Nu ai? urlă cu bas ameninţător bucătarul, nu ai? întrebă el cu glas gingaş de femeie, nu ai, mormăi apoi liniştitor, transformîndu-se în felceriţa Praskovia Feodorovna.

Aceasta îl scutura de umăr cu duioşie pe Nikanor Ivanovici, care gemea în somn. Atunci se topiră bucătarii şi se nărui teatrul cu cortină cu tot. Printre lacrimi, Nikanor Ivanovici văzu bine camera sa din spital şi două persoane cu halate albe, dar nu erau bucătarii aceia familiari şi obraznici care se bagă în sufletul oamenilor cu sfaturile lor, ci nişte medici şi aceeaşi Praskovia Feodorovna, care nu ţinea în mînă un castronel, ci o farfurioară, cu o seringă pe ea, acoperită cu tifon.

— Cum vine asta, vorbi amar Nikanor Ivanovici în timp ce i se făcea injecţia, nu am şi nu am! Să le predea Puşkin valuta. Eu nu am!

— Nu ai, nu ai, îl liniştea Praskovia Feodorovna cea blîn-dă, şi de unde nu-i — nici Dumnezeu nu cere.

După injecţie, Nikanor Ivanovici se simţi mai bine şi