Dar starea lui de agitaţie se transmise în rezerva 120, unde bolnavul se trezi şi începu să-şi caute capul, şi în rezerva 118, unde un maestru necunoscut, cuprins de nelinişte, îşi frîngea mîinile, plin de melancolie, privind luna cu gîndul la ultima şi amarnica noapte de toamnă din viaţa sa, la fîşia de lumină venind de sub uşa unui subsol şi la părul acela despletit.

Din rezerva 118, prin balcon, starea de agitaţie i se transmise lui Ivan, care se trezi şi izbucni în plîns.

Medicul însă îi potoli repede pe toţi cei agitaţi, cu mintea rătăcită, şi somnul începu să-i învăluie treptat. Ivan aţipi ultimul, la ceasul cînd peste rîu mijeau zorile. După ce medicamentul i se prelinse prin tot corpul, liniştea veni asupra lui ca un val, acoperindu-l. Îşi simţi trupul mai uşor, iar adierea caldă a somnului îi mîngîie capul. Înainte de-a adormi de-a binelea, mai auzi, din pădure, ciripitul păsărilor care vesteau apropierea zorilor. Dar păsările amuţiră curînd, şi Ivan văzu în vis cum soarele sta să se prăvale peste muntele Golgota, iar muntele era împresurat de un dublu cordon de soldaţi.

16 Supliciul

Soarele sta să se prăvale peste muntele Golgota, iar muntele era împresurat de un dublu cordon de soldaţi.

Pîlcul de călăreţi ce tăiase aproape de prînz calea procuratorului se îndrepta în trapul cailor spre Poarta Hebronului. Calea le şi fusese deschisă. Pedestraşii din cohorta Capado-cia împinseseră pe laturile drumului mulţimea de oameni, asini şi cămile, iar călăreţii, tropotind şi ridicînd trîmbe albe de praf pînă la cer, ajunseseră la răscrucea a două drumuri: cel de sud, către Betleem, şi cel de nord-vest, către Jaffa. Călăreţii o luară pe drumul de nord-vest. Aceiaşi capadocieni, postaţi din loc în loc pe marginile drumului, măturaseră din vreme, într-o parte şi alta, toate caravanele zorite să ajungă la Yerushalayim în ziua sărbătorii. Mulţimea de pelerini se îmbulzeau în spatele soldaţilor, lăsîndu-şi în părăsire corturile vărgate, pe care le întinseseră la popasuri, de-a dreptul pe iarbă. Străbătînd cam un kilometru, călăreţii depăşiră cohorta a doua a Legiunii Fulminanta şi, după alt kilometru, ajunseseră cei dintîi la poalele Golgotei. Aici descălecară. Comandantul îi împărţi în cete, care împresurară poalele colinei joase, lăsînd liberă numai ieşirea la drumul spre Jaffa.

Nu mult după aceea, ajunse la colină şi cohorta a doua şi se aşeză de pază, mai sus, încercuind culmea.

În sfîrşit, sosi şi centuria comandată de Marcus — Moar-tea-Şobolanilor. Soldaţii mărşăluiau pe marginile drumului, iar între şiruri, pe un car, escortaţi de garda secretă, erau duşi cei trei osîndiţi cu tăbliţe albe la gît, pe care sta scris în ara-meică şi elină „tîlhar şi răzvrătit”.

Carul osîndiţilor era urmat de altele încărcate cu stîlpi proaspăt geluiţi şi cu drugi de lemn ţintuiţi transversal, cu funii, sape, găleţi şi topoare. Pe carele acestea se aflau şi cei şase călăi. La urmă călăreau centurionul Marcus, şeful gărzii templului din Yerushalayim, şi bărbatul cu glugă căruia îi vorbise în treacăt Pilat în odaia întunecoasă a palatului. Procesiunea se încheia cu un şir de soldaţi, iar apoi venea mulţimea — vreo două mii de gură-cască ce înfruntaseră căldura aceea de iad, dornici să asiste la interesantul spectacol.

La aceşti gură-cască din oraş se adăugaseră şi pelerinii, lăsaţi să treacă în coada procesiunii. Cortegiul începu să urce pe Golgota în strigătele ascuţite ale crainicilor care repetau proclamaţia rostită de Pilat la amiază.

Călărimea.îi lăsă să treacă pe toţi, dar centuria a doua nu-i lăsă decît pe cei cu rost la ceremonia supliciului, apoi, cu o manevră rapidă, risipi mulţimea jur-împrejur pe colină, aşa încît ea se afla acum strînsă între pedestraşii de pe culme şi călăreţii de la poale. Oamenii puteau privi supliciul doar printre rîndurile, nu prea dese, de pedestraşi.

Trecuseră astfel mai bine de două ceasuri de cînd începuse urcuşul pe Golgota; soarele scăpata spre asfinţit, dar căldura se dovedea încă insuportabilă; pentru soldaţii din ambele cordoane era un chin, mureau de plictiseală şi-i blestemau în gînd pe cei trei tîlhari, urîndu-le din suflet să moară cît mai repede.

Cu fruntea brobonită şi cămaşa albă întunecată de sudoare, măruntul comandant al călăreţilor înşiraţi la poalele colinei se apropia mereu de căldarea din piele groasă, aflată la-n-demîna primelor rînduri, scotea apă în pumni, bea şi-şi uda turbanul. După ce se mai răcorea puţin, se depărta şi începea să bată înainte şi înapoi drumul prăfuit ce ducea spre culme. Lunga lui spadă lovea încălţările de piele încheiate cu şireturi. Comandantul voia să dea oamenilor săi un exemplu de tărie; dar fiindu-i milă de soldaţi, le îngădui să-şi pună în piramidă lăncile şi să-şi arunce deasupra pelerinele albe. Sub acest soi de corturi, sirienii se mai putură adăposti de soarele dogoritor. Găleţile se deşertau văzînd cu ochii, astfel că oştenii din diferite centurii porniseră pe rînd să care apă dintr-o vîlcea de la poalele colinei, unde, prin valurile de zăduf, la umbra firavă a unor duzi subţiratici, abia îşi mai ducea zilele un pîrîu cu apă tulbure. Tot acolo, încercînd să se adăpostească la umbra nestatornică a pomilor, stăteau în picioare, plictisiţi, păzitorii de cai, ţinînd de căpestre caii toropiţi de arşiţă. Lehametea soldaţilor şi ocările lor la adresa tâlharilor erau de înţeles. Temerile procuratorului în privinţa unor tulburări ce-ar fi putut izbucni cu prilejul supliciului în odiosul oraş al Yerushalayimului nu fuseseră, din fericire, justificate. Iar cînd se scurse şi cel de-al treilea ceas al supliciului, între cele două cordoane — cel de sus, pedestrimea, şi cel de jos, călă-rimea — la poalele colinei nu rămăsese, contrar aşteptărilor, nici măcar un singur om. Soarele se abătuse dogoritor peste mulţimea grămădită şi o gonise îndărăt spre Yerushalayim. Între cordoanele celor două unităţi romane nu se mai aflau decît doi dini, probabil fără stăpîn, ajunşi cine ştie cum acolo. Dar şi ei erau potopiţi de căldură şi se lungiseră, cu limbile spînzurate şi suflînd din greu, fără să dea cea rn^i mică atenţie şopîrlelor cu spinările verzi, singurele vietăţi ce nu se temeau de dogoare şi lunecau de colo-colo printre bolovanii încinşi şi tulpinele răsucite şi spinoase ale tufelor lipite de