Nimeni nu încercase să-i elibereze pe osîndiţi, nici în Ye-rushalayimul înţesat de trupe, nici aici, pe colina împresurată de paza armată; mulţimea se reîntoarse în oraş, fiindcă, într-adevăr, nu era nimic deosebit de văzut la acest supliciu, în timp ce acolo, în cetate, se desfăşurau pregătirile pentru marea sărbătoare a Paştilor, ce avea să înceapă spre seară.

Pedestraşii romani din cordonul de sus sufereau şi mai mult decît călăreţii. Singura învoire la care se îndurase centurionul lor, Moartea-Şobolanilor, fusese ca soldaţii să-şi scoată coifurile şi să-şi acopere capul cu fîşii de pînză muiate în apă, dar să rămînă în picioare şi cu lancea în mînă.

El însuşi, ca şi ceilalţi, cu o pînză pe cap, uscată însă, se plimba în sus şi în jos, aproape de grupul călăilor, fără să-şi fi scos măcar de pe tunică insignele de argint cu capete de lei şi păstrîndu-şi cu dîrzenie spada şi pumnalul. Soarele cădea drept pe centurion fără să-l supere parcă, dar la capetele de lei nu te puteai uita, te orbea scăpărarea argintului ce părea incandescent.

Chipul mutilat al centurionului nu exprima nici oboseală, nici nemulţumire; părea că uriaşul oştean ar fi fost în stare să umble o zi întreagă aşa cum era, şi noaptea toată, şi ziua următoare; în sfîrşit, atîta cît ar fi fost nevoie să umble astfel cu mîinile pe greul centiron, cu plăci de aramă, privind cu aceeaşi asprime cînd la stîlpii cu cei osîndiţi, cînd la soldaţii din cordon, dînd deoparte, cu vîrful încălţării lui prăfuite şi cu aceeaşi indiferenţă, oseminte omeneşti, albite de vreme sau frînturile de silex printre care călca.

Omul cu glugă se aşezase nu departe de stîlpi, pe un trepied şi stătea într-o molcomă nemişcare; totuşi, de plictiseală, mai zgîria din cînd în cînd cu o nuieluşă în nisipul încins din dreptul lui.

Am spus că dincolo de cordonul călăreţilor nu mai rămăsese suflet de om, dar nu e tocmai aşa. Un om tot se mai afla acolo, dar nu putea fi văzut de oricine. Se aşezase nu pe partea drumului unde trecerea fusese deschisă şi de unde i-ar fi venit mai uşor să privească supliciul, ci pe versantul de miazănoapte, acolo unde povîrnişul nu era nici lin şi nici accesibil, ci abrupt, cu gropi în bolovăniş, acolo unde, într-un prăvă-liş, agăţîndu-se cu sete de pămîntul arid, blestemat de ceruri, încerca să mai trăiască un smochin prăpădit.

Tocmai sub acel smochin, sub care nu aflai umbră, se aşezase pe o piatră, chiar de la început, adică de peste trei ore, singurul spectator, nu participant, la supliciu. Da, ca să privească supliciul, omul acela nu-şi alesese locul cel mai bun, ci pe cel mai rău. Dar şi de aici puteai vedea stîlpii, puteai vedea printre oştenii de pază cele două pete strălucitoare de pe pieptul centurionului, şi asta, pentru un om care dorea să treacă neobservat şi nimeni să nu-l tulbure, era desigur destul.

Cam cu patru ore înainte, chiar la începutul supliciului, omul acela avusese cu totul altă atitudine, ba chiar ar fi putut fi luat repede la ochi şi poate tocmai asta îl făcuse să se poarte altminteri acum, izolîndu-se.

Omul apăruse pentru prima dată printre întîrziaţi, atunci cînd procesiunea, trecînd de cordonul soldaţilor, abia suise pe culme. Răsufla din greu şi nu mergea la pas, ci suia în goană colina, croindu-şi cale cu violenţă prin mulţime, iar cînd văzu cum în faţa lui, ca şi a celorlalţi, se-nchide cordonul, recurse la un şiretlic naiv, prefăcîndu-se a nu înţelege strigătele celor ce-i porunceau să se oprească, şi dădu să se strecoare nebuneşte printre soldaţi pînă la locul supliciului, unde tocmai coborau din car osîndiţii. Pentru asta primi în piept o lovitură grea cu capătul bont al lăncii şi sări înapoi cu un ţipăt, dar nu din pricina durerii, ci a deznădejdii. Aruncă spre legionarul care-l lovise o privire tulbure, şi cu totul indiferentă, aidoma unui om nesimţitor la durerile fizice.

Tuşind şi răsuflînd din greu, ţinîndu-se cu mîna de piept, o luă la goană în jurul colinei, vrînd să găsească pe versantul de miazănoapte vreo spărtură în cordonul de soldaţi şi să se strecoare pînă la locul supliciului. Dar acum era prea tîrziu, cordonul se închisese strîns, iar omul, cu chipul schimonosit de suferinţă, trebui să renunţe la tentativa de a-şi deschide drum spre carele de unde se descărcau stîlpii. Această tentativă ar fi putut duce doar la arestarea lui, ceea ce nu i-ar fi convenit cîtuşi de puţin, mai ales în acea zi.

Astfel, el se îndreptă spre văgăuna unde era atîta linişte şi nimeni nu-l putea tulbura.

Aşezat pe o piatră, omul acela cu barba neagră, cu ochii arşi de soare şi nesomn, era cuprins de o grea amărăciune. Suspinînd, ba îşi descheia talethl-ul tocit în timpul pribegiei, care din albastru ajunsese de un cenuşiu murdar, şi-şi dezgolea pieptul lovit de lance şi îmbîcsit de sudoare; ba, cuprins de un chin insuportabil, îşi înălţa ochii la cer, urmărind cei trei vulturi ce se roteau de multă vreme prin văzduh, presimţind ospăţul ce-i aştepta sau îşi pironea privirile disperate în pămîntul galben, cătînd la o ţeastă de cîine pe jumătate roasă ori urmărea şopîrlele ce alergau în jurul lui.

Suferea atît de mult, încît din vreme în vreme îşi vorbea sieşi cu voce tare:

— Ah, ce nerod sînt... bolborosea el, legănîndu-se a jale pe piatră, copleşit de durerea ce-i măcina inima şi zgîriin-du-şi pieptul înnegrit de soare. Nerod ca o muiere! Laş! Sînt o lepădătură, nu om pe lume!

Tăcea, îşi lăsa mereu capul în piept; pe urmă, după ce sorbea puţină apă încropită dintr-o ploscă de lemn, mai prindea puteri şi apuca ba cuţitul ascuns la piept, ba o bucăţică de pergament pe care-o avea în faţă, pe o piatră, lîngă un beţigaş de trestie şi o călimară cu tuş.

Pe pergament făcuse însemnări:

„Clipele fug, iar eu, Levi Matei, stau pe Golgota, şi moartea nu mai vine!”

Iar mai jos:

„Soarele cade la apus, şi moartea nu mai vine.”

Apoi, deznădăjduit, Levi Matei scrise cu vîrful ascuţit al beţigaşului:

„Doamne! De ce te-ai mîniat pe el? Trimite-i moartea!”

După ce scrise aceste cuvinte, începu să suspine fără