Cauza disperării lui Levi era groaznica nenorocire ce se abătuse asupra lui Yeshua şi a sa, precum şi acea greşeală grozavă pe care o săvîrşise, după credinţa sa, chiar el, Levi. Cu două zile înainte, Yeshua şi Levi se aflau la Betania, aproape de Yerushalayim, oaspeţi ai unui grădinar căruia îi plăceau mult predicile lui Yeshua. Toată dimineaţa cei doi oaspeţi lucraseră la grădină pe lingă stăpînul casei şi se gîndeau să plece spre Yerushalayim pe răcoarea serii. Dar, cine ştie de ce, Yeshua se arătă grăbit, zicînd că-l aşteaptă la Yerushalayim o îndatorire ce nu suferă amînare, iar către prînz plecase singur. Aici fusese prima greşeală a lui Levi Matei. De ce, ah, de ce-l lăsase să plece singur?

În seara aceea lui Matei nu-i mai fu dat să meargă la Yerushalayim; o boală cumplită îl lovise fulgerător. Era scuturat de friguri, trupul îi ardea ca focul, dinţii îi clănţăneau, şi cerea mereu apă.

Nu se putea mişca. Se trîntise pe o cergă în şopronul grădinarului şi zăcuse pînă vineri dimineaţa, cînd suferinţa îl părăsi, la fel de neaşteptat precum venise. Deşi era încă slăbit şi-i tremurau picioarele, Levi, chinuit de presimţirea unei nenorociri, îşi luase rămas-bun de la stăpînul casei şi plecase la Yerushalayim, unde prinse de veste că inima nu-l înşelase, că nenorocirea s-a şi întîmplat. Se afla în mulţime în clipa cînd procuratorul rostise osînda.

Cînd osîndiţii erau duşi pe munte, Levi Matei alergă cu mulţimea de curioşi, de-a lungul şirului de soldaţi, încercînd să-i dea de ştire, într-ascuns măcar lui Yeshua, că el, Levi, se găsea în preajmă-i, că nu-l părăsise în ultimul drum şi că se ruga din suflet ca moartea să-l ia pe Yeshua cît mai grabnic.

Dar Yeshua privea drept înainte, în direcţia spre care era dus şi, fireşte, nu-l văzu pe Levi.

După ce procesiunea străbătuse cam jumătate de kilometru pe drumul în urcuş, Matei, împins în mulţime pe lîngă şirul de soldaţi, avu o idee simplă şi genială, şi îndată, cum era iute din fire, începu să se blesteme că nu-i venise gîndul acela mai devreme.

Soldaţii nu mergeau în şir compact; între ei mai erau spaţii libere. Cu multă agilitate şi un calcul precis, putea, aple-cîndu-se, să sară printre doi legionari, să se repeadă pînă la car şi să se salte sus. Arunci Yeshua ar fi fost cruţat de chinuri.

Ar fi ajuns o clipă, cît să-l lovească pe Yeshua cu un cuţit în spate, strigîndu-i: „Yeshua! te scap de chin şi plec cu tine! Eu, Matei, unicul şi credinciosul tău ucenic!”

Şi dacă Dumnezeu l-ar fi binecuvîntat cu încă o clipă de libertate, poate ar fi avut timp să se lovească şi pe el cu cuţitul, evitînd astfel moartea pe stîlpul supliciului. De altfel, acest amănunt îl interesa prea puţin pe Levi, dăbilarul de altădată. Lui nu-i păsa cum va muri. Un singur lucru voia el: ca Yeshua, care în viaţa lui nu făcuse nici cel mai mic rău nimănui, să scape de cazne.

Planul era foarte bun, dar Levi nu avea nici un cuţit asupra lui. Nici bani n-avea.

Furios pe sine, ieşi din mulţime şi se întoarse în goană în cetate. In capul lui înfierbîntat juca un singur gînd aprins: să-şi procure îndată, prin orice mijloace, un cuţit şi să ajungă din urmă, la timp, procesiunea.

Ajunsese în goană la porţile Yerushalayimului, în îmbulzeala caravanelor pe care le sorbea cetatea, şi văzu la stînga lui uşa deschisă a unei mici brutării. Răsufla din greu după atîta goană pe drumul acela potopit de arşiţă, dar se stăpîni, intră demn înăuntru, salută pe brutăreasa din spatele tejghelei şi o rugă să-i dea o pîine aşezată tocmai sus de tot, fiindcă-i plăcea mai mult decît celelalte, iar cînd femeia se întoarse cu spatele, înhaţă iute, fără o vorbă, de pe tejghea, un lucru cum nici n-ar fi visat mai nimerit: un cuţit de tăiat pîine, ascuţit ca un brici; apoi se repezi pe uşă afară.

Cîteva clipe după aceea, era din nou pe drumul Jaffei. Dar procesiunea nu se mai zărea. O luă la goană. Din vreme în vreme se lăsa să cadă istovit în praf şi rămînea nemişcat pînă îi mai venea sufletul la loc. Zăcea aşa, spre mirarea trecătorilor care se îndreptau spre Yerushalayim pe jos sau călări pe asini. Sta întins, ascultând cum i se zbătea inima nu numai în piept, dar şi în creştet şi-n urechi. După ce-şi mai revenea, o lua repede la drum, începea iarăşi să alerge, dar din ce în ce mai fără vlagă. Cînd, în sfîrşit, zări lunga procesiune ri-dicînd în depărtare nori de praf, ea se afla la poalele colinei.

— O, Doamne!... gemu Levi, înţelegînd că nu va izbuti să ajungă la vreme.

Cînd trecu şi al patrulea ceas de supliciu, chinurile lui Levi atinseră culmea şi îl cuprinse o aprigă mînie. Ridicîndu-se de pe piatră, zvîrli cuţitul, pe care acum i se părea că-l furase zadarnic, lovi cu piciorul în ploscă, lipsindu-se de apă, îşi smulse din cap kaff-ul, îşi înfipse unghiile în părul rar şi începu să se blesteme.

Se blestema, striga vorbe fără şir, gemea din adînc şi scuipa, îi hulea pe tatăl şi pe mama sa, care aduseseră pe lume o asemenea făptură fără minte.

Dar cum hula şi blestemele se dovedeau a fi în van, iar dogoarea nu se potolea, îşi încleşta pumnii descărnaţi şi, strîn-gînd pleoapele, îşi ridică braţele cu mare obidă la ceruri şi la soarele care luneca tot mai jos — lungind umbrele şi depăr-tîndu-se, ca să cadă în Mediterană — şi-i ceru lui Dumnezeu să facă neîntîrziat o minune. Îi ceru lui Dumnezeu ca Yeshua să moară pe dată.

Cînd redeschise ochii, văzu că pe colină nimic nu se schimbase, doar petele de foc de pe pieptul centurionului se stinseseră. Soarele bătea în spatele osîndiţilor, iar chipul lor era întors către Yerushalayim. Atunci Levi izbucni într-un strigăt:

— Dumnezeule, te blestem!

Cu voce spartă striga că acum vedea nedreptatea Domnului şi că nici nu se mai gîndeşte să creadă în el!

— Eşti surd! urla Levi. Dacă n-ai fi surd, m-ai fi auzit şi