Cu pleoapele strînse, Levi aştepta să cadă trăsnetul ceresc asupra capului său. Dar nu se întîmplă nimic, şi, fără să-şi deschidă ochii, Levi continua să profereze împotriva cerului vorbe muşcătoare şi aprige ocări. Îşi striga amarnica sa dezamăgire, striga că mai sînt şi alţi dumnezei, şi alte credinţe. „Da, un alt Dumnezeu n-ar fi îngăduit, n-ar fi îngăduit niciodată ca un om ca Yeshua să fie mistuit astfel de soare pe stîlpul supliciului!”

— M-am înşelat! striga Levi, aproape fără glas. Eşti Dumnezeul răului! ori poate ochii tăi nu mai văd nimic de fumul tămîierilor din templu, iar urechile tale nu mai aud altceva decît osanalele preoţilor! Nu eşti un Dumnezeu atotputernic! Eşti un Dumnezeu negru! te blestem, Dumnezeu al tîlhari-lor, ocrotitorul şi duhul lor!

În clipa aceea, simţi o adiere pe obraz şi un foşnet sub picioare. Adierea îl atinse din nou, şi atunci, deschizînd ochii, Levi văzu că totul se schimbase în jur, din pricina blestemelor lui sau poate din alte pricini. Soarele dispăruse mai-nain-te de a ajunge la mare, unde se cufunda în fiece seară. Îl înghiţise un nor de furtună, care, ameninţător şi fără odihnă, se ridica pe cer, la apus. Marginile lui fierbeau într-o spumă albă, iar pîntecele-i negru ca zgura avea reflexe galbene. Norul tuna surd, din el desprinzîndu-se din vreme în vreme fîşii de foc. Pe drumul Jaffei de-a lungul aridei văi a Gionului, peste corturile pelerinilor, zburau vîrtejuri de praf împinse de vînt şi ridicîndu-se în trîmbe. Levi tăcu, încercînd să-şi dea seama dacă furtuna care se va aşterne peste Yerushalayim va aduce vreo schimbare în soarta nefericitului Yeshua. Şi îndată, privind fulgerele ce străpungeau norul, începu să implore ca trăsnetul să cadă pe stîlpul de supliciu al lui Yeshua. Privi ros de căinţă către peticul de cer senin pe care nu-l mîncase încă norul şi unde vulturii se pregăteau să fugă de furtună: Levi se gîndi că s-a grăbit nebuneşte cu blestemele sale: acum Dumnezeu nu-i va mai da ascultare.

Îşi întoarse privirea spre poalele colinei, cu ochii ţintă la partea unde, în rînduri ordonat rărite, păzeau călăreţii, şi-şi dădu seama că acolo se petrecuseră mari schimbări. De pe înălţime izbuti să vadă mai bine că soldaţii se mişcau şi îşi smulgeau lăncile înfipte în pămînt, îşi aruncau pelerinele pe spate, în timp ce oamenii de la cai alergau grăbiţi spre drum, trăgînd caii de căpăstru. Era limpede că ostaşii se pregăteau de plecare. Apărîndu-se cu mina de praful ce-i bătea în faţă, scuipînd întruna, Levi încerca să înţeleagă de ce plecau călăreţii, îşi ridică ochii mai sus şi distinse o mică siluetă, cu o hlamidă militară, purpurie, care urca spre locul supliciului. Atunci presimţirea unui sfîrşit fericit făcu să-i salte inima lui Levi.

În al cincilea ceas de chin al osîndiţilor, urcă pe colină comandantul de cohortă, sosit călare de la Yerushalayim, împreună cu însoţitorul său. La un gest al lui Marcus, şirul de soldaţi se desfăcu, şi centurionul îl salută pe tribun. Acesta-l luă îndată deoparte pe Moartea-Şobolanilor şi-i şopti ceva. Centurionul mai salută o dată şi porni spre grupul călăilor care se aşezaseră pe pietre sub stîlpii de supliciu. Tribunul se îndreptă însă spre cel care şedea pe scăunel, iar acesta se ridică cu veneraţie în faţa lui. Tribunul îi zise ceva tot în şoaptă, şi amîndoi porniră către stîlpii de supliciu. Îi întovărăşi şeful gărzii templului.

Strîmbîndu-se cu dezgust la zdrenţele murdare ce zăceau pe jos lîngă stîlpi şi în care nu demult fuseseră veşmîntaţi osîn-diţii, la lucrurile acelea refuzate de călăi, Moartea-Şobolanilor chemă pe doi dintre călăi şi le porunci:

— Urmaţi-mă!

De la stîlpul cel mai apropiat venea un cîntec nebunesc şi răguşit.

Aflat de trei ore răstignit acolo, mîncat de muşte şi ars de soare, Hestas îşi ieşise din minţi şi acum îngîna ceva despre struguri; din cînd în cînd îşi clătina capul înfăşurat în turban, şi atunci muştele se ridicau leneşe de pe faţa lui, ca peste o clipă să se întoarcă iarăşi.

Răstignit pe al doilea stîlp, Dismas suferea mai rău decît ceilalţi doi, pentru că nu-şi pierduse cunoştinţa, şi-şi scutura capul repede şi uniform, la dreapta şi la stînga, ca să-şi lovească umărul cu urechea.

Yeshua fusese mai norocos decît ceilalţi doi. Din primul ceas căzuse în leşinuri, apoi îşi pierduse cunoştinţa şi rămăsese cu capul atîrnat în jos şi turbanul desfăcut. Astfel, muştele şi tăunii îl acoperiseră cu totul, şi chipul său nu se mai vedea sub roitoarea mască neagră. Pe mijloc, pe pîntece şi la subţiori se aşezaseră tăunii şi sugeau din îngălbeni tul trup gol.

Dînd ascultare semnelor făcute de omul cu glugă, unul dintre călăi luă o lance, celălalt aduse lîngă stîlp o găleată şi un burete. Primul ridică lancea şi înţepă pe rînd braţele lui Yeshua, legate cu funii de lemnul transversal al stîlpului de supliciu: trupul cu coastele ieşite în afară avu o tresărire. Călăul îi trecu vîrful lăncii pe pîntece. Atunci Yeshua înălţă capul, şi muştele bîzîitoare se ridicară în zbor, descoperindu-i chipul umflat de înţepături: un chip de nerecunoscut.

Ridicîndu-şi cu greu pleoapele, Ha-Nozri privi în jos. Ochii lui, limpezi de obicei, se aburiseră.

— Ha-Nozri! zise călăul.

Ha-Nozri îşi muşcă buzele tumefiate şi răspunse cu o voce răguşită, de tîlhar:

— Ce vrei? De ce ai venit la mine?

— Bea! zise călăul; şi buretele muiat în apă se ridică în vîrful lăncii pînă la buzele lui Yeshua. Bucuria îi străluci în ochi; îşi lipi buzele de burete şi începu să sugă apa cu lăcomie.

De pe stîlpul de alături se auzi glasul lui Dismas:

— E nedrept! Şi eu sînt tîlhar, ca şi el!

Dismas făcu un efort, dar nu se putu mişca; braţele lui erau legate de lemnul transversal prin trei noduri strînse. Îşi supse pîntecele, unghiile i se înfipseră în marginile lemnului şi rămase întors către stîlpul lui Yeshua. Ochii îi ardeau de ură.

Un nor de praf acoperi atunci locul acela şi se lăsă un mare întuneric. Cînd praful se risipi, centurionul strigă:

— La al doilea stîlp, gura!

Dismas tăcu. Yeshua îşi desprinse buzele de burete, stră-duindu-se să dea vocii sale o expresie blîndă