— Dă-i să bea.

Se făcu tot mai întuneric. Norul acoperise acum jumătate de cer, abătîndu-se spre Yerushalayim; nori albi ca spuma alergau înaintea norului negru, plin de apă şi de foc. Peste colină săgeta puternic un fulger şi tună. Călăul lua buretele din lance.

— Slăveşte-l pe mărinimosul hegemon! şopti el solemn şi, cu o mişcare uşoară, îl împunse pe Yeshua în inimă.

Acesta tresări, şoptind:

— Hegemon...

Sîngele i se prelinse pe pîntece, falca de jos tresări convulsiv, şi capul îi căzu iarăşi pe piept. La al doilea tunet, călăul îi dădu să bea lui Dismas şi repetă aceleaşi cuvinte:

— Slăveşte-l pe hegemon! apoi îl ucise şi pe el.

Cu minţile pierdute, Hestas strigă înspăimîntat, văzîndu-l lîngă el pe călău, dar, cînd buretele îi atinse buzele, bolborosi ceva şi-l prinse cu dinţii. Puţine clipe după aceea şi trupul lui se lăsă în jos, pe cît îngăduiau funiile strînse.

Omul cu glugă îl urma pas cu pas pe călău şi pe centurion; în spatele lor venea şeful gărzii templului. Oprindu-se la primul stîlp, omul cu glugă îl privi cu luare-aminte pe Yeshua însîngerat, îl atinse cu mîna-i albă pe picior şi spuse celor ce-l întovărăşeau:

— E mort.

Acelaşi lucru se repetă şi lîngă ceilalţi stîlpi. Atunci tribunul făcu un semn centurionului şi, întorcîndu-se, începu să coboare colina însoţit de şeful gărzii templului şi de omul cu glugă. Se lăsa întunericul, fulgerele brăzdau cerul negru. Acolo ţîşni focul dintr-o dată, şi strigătul centurionului „Ridicaţi cordonul!” se înecă în tunet mare.

Fericiţi, soldaţii începură să alerge în jos pe colină, punîn-du-şi coifurile.

Întunericul învălui Yerushalayimul.

Ploaia se dezlănţui violent, prinzîndu-i pe soldaţi la mijlocul povîrnişului. Apa se revărsa cu atîta putere, încît soldaţii care alergau spre poalele colinei erau prinşi de torente. Soldaţii lunecau şi cădeau pe argila udă, grăbindu-se către drumul drept, de-a lungul căruia, aproape nevăzuţi sub vălul de apă, mînau spre Yerushalayim călăreţii, şi ei uzi pînă la piele. Cîteva clipe după aceea, pe colina fumegînd de furtună, de apă şi de foc, rămăsese un singur om.

Scuturînd cuţitul furat nu în zadar, poticnindu-se pe pietrele lunecoase, agăţîndu-se de tot ce-i sta la îndemînă, tîrîn-du-se în genunchi, el zorea spre stîlpii de supliciu. Aci dispărea în deplina întunecime, aci era luminat dintr-o dată de scăpărarea fulgerelor.

Cînd, în sfîrşit, izbuti să ajungă la stîlpi, cu apa pînă peste glezne, smulse de pe el taleth-ul rece, îngreunat de ploaie, rămase doar în cămaşă şi se lipi de picioarele lui Yeshua. Tăie funiile ce-i legau gleznele, se urcă pe traversa de jos, îl cuprinse pe Yeshua în braţe şi-i liberă şi braţele de legăturile strînse. Trupul gol şi umed al lui Yeshua se prăvăli peste el, doborîn-du-l la pămînt şi strivindu-l sub greutatea-i. Levi vru să-l salte îndată pe umeri, dar un gînd îl opri. Lăsă acolo jos, în apă, trupul cu capul căzut pe spate şi braţele desfăcute, şi alergă, lunecînd pe argila moale, spre ceilalţi doi stîlpi. Le tăie şi celorlalţi funiile, iar cele două trupuri se prăbuşiră şi ele.

Peste cîteva clipe, pe colină nu mai rămaseră decît două trupuri şi cei trei stîlpi de supliciu goi. Apa lovea puternic leşurile.

Dar în vremea aceasta, pe colină nu se mai afla nici Levi, nici trupul lui Yeshua.

17 O zi agitată

Vineri dimineaţă, adică a doua zi după blestematul spectacol, întregul personal de la „Varietăţi”: contabilul Vasili Ste-panovici Lastocikin, doi socotitori, trei dactilografe, ambele casieriţe, plasatorii şi femeile de serviciu — într-un cuvînt, toţi cei prezenţi — în loc să-şi vadă de treabă la posturile lor, şedeau pe pervazurile ferestrelor dinspre strada Sadovaia şi se uitau la cele ce se petreceau în preajma teatrului. Acolo se înghesuiau, pe două rînduri, mii de persoane făcînd coadă. Vîrful acestei cozi se pierdea în Piaţa Kudrinskaia. În capul ei stăteau vreo douăzeci de speculanţi de bilete prea bine cunoscuţi în lumea teatrală din Moscova.

Cei care stăteau la coadă erau teribil de impacientaţi, atră-gînd atenţia trecătorilor ce se scurgeau grăbiţi prin faţa teatrului şi comentînd povestirile pasionante despre nemaivăzutul program de magie neagră din ajun. Aceste povestiri îl tulburară nespus pe contabilul Vasili Stepanovici, care nu asistase la reprezentaţie. Plasatorii povesteau fel şi fel de bazaconii; de pildă că, la terminarea celebrului spectacol, unele cetăţene ar fi alergat în ţinută indecentă pe stradă, precum şi altele de felul ăsta. Vasili Stepanovici, om modest şi potolit, clipea doar din ochi, ascultînd relatarea acestor minuni şi nu ştia deloc ce anume să întreprindă. De făcut trebuia să facă ceva, şi tocmai el era cel dator să acţioneze, deoarece rămăsese acum cel mai mare peste trupa de la „Varietăţi”.

Pe la zece dimineaţa, coada pe care o formau cei ahtiaţi după bilete se făcuse atît de stufoasă, încît vestea ajunse la urechile miliţiei şi, drept urmare, au fost trimise cu o uimitoare grabă echipe ecvestre şi pedestre, care au şi făcut puţină ordine. Şerpuind pe o lungime de un kilometru, deşi ordonată, coada în sine constituia o mare ispită, nedumerindu-i profund pe cetăţenii de pe Sadovaia.

Toate acestea se petreceau afară, în stradă, dar lucrurile nu stăteau mai bine nici în incinta teatrului. Dis-de-diminea-ţă au început să sune telefoanele; sunau în neştire; în cabinetul lui Lihodeev, în al lui Rimski, la contabilitate, la casierie şi în biroul lui Varionuha. La început, Vasili Stepanovici mai răspundea la cîte unele, răspundea şi casiera, bîiguiau ceva în receptor plasatorii, dar de la o vreme n-au mai răspuns, pentru că la întrebarea unde e Lihodeev, Varionuha sau Rimski, nu ştiau ce să spună. Iniţial, au încercat să scape cu „Lihodeev e acasă”, dar li se riposta că acasă la el se dă răspunsul „e la «Varietăţi»„.

O doamnă, adînc tulburată, îl ceru stăruitor pe Rimski la telefon. A fost sfătuită să telefoneze soţiei lui; la care vocea de la telefon a răspuns printre hohote de plîns că e chiar soţia lui Rimski şi că acesta nu e de găsit nicăieri. A început o adevărată babilonie. O femeie de serviciu apucase să povestească tuturor că, intrînd în biroul directorului financiar, găsise uşa vraişte, lumina aprinsă, geamul dinspre grădină spart, un