avut timp să-și facă inspecțiile normale, ar fi remarcat defectul minor al altuia dintre șuruburi. Un defect care îl slăbea ușor, deși n-ar fi cauzat eșecul unei misiuni normale. Totuși, dacă ar fi detectat problema, tehnicienii ar fi înlocuit șurubul cu unul perfect.

Încărcătura descentrată aplica o forță inegală pe cele patru șuruburi rămase, cel defect ducând greul acesteia. În curând, fu și el distrus. De aici, celelalte trei căzură, într-o succesiune rapidă.

Iris alunecă din suporturile ei din scutul aerian, izbindu-se de carcasă.

•

— Incredibil! spuse uluit directorul zborului de ascensiune. Avem precesiune mare!

— Ce? zise Mitch, în timp ce alarmele răsunau și luminile licăreau pe toate consolele.

— Forța pe Iris e de 7 g, spuse cineva.

— Pierdere intermitentă a semnalului, se auzi o altă voce.

— Ascensiunea, ce se-ntâmplă acolo? întrebă Mitch.

— E iadul pe pământ. Se învârte pe axa lungă cu o precesiune de șaptesprezece grade.

— Cât de rău e?

— Cel puțin cinci rotații pe secundă și iese de pe curs.

— Puteți să o urcați pe orbită?

— Nu pot să comunic deloc cu ea; semnalul eșuează pe toate părțile.

— Comunicațiile! strigă Mitch către directorul de comunicații.

— Ne ocupăm de asta, veni răspunsul. E o problemă cu sistemul de la bord.

— Sunt forțe gravitaționale mari.

— Telemetria de la sol arată că e cu două sute de metri mai jos pe direcția vizată.

— Am pierdut legătura informatică.

— Am pierdut complet sonda? zise Mitch.

— Afirmativ. Semnal intermitent de la navă, dar n-avem sonda.

— Rahat, s-a desprins și se zgâlțâie în scutul aerian.

— Se învârte ca o sfârlează.

— Poate să reziste până la orbită? zise Mitch. Măcar până la orbita super-joasă. Am putea să…

— Am pierdut semnalul.

— Am pierdut semnalul și aici.

— Și aici la fel.

Cu excepția alarmelor, în încăpere nu se mai auzea nimic.

După un moment, Mitch spuse:

— Restabilit?

— Nicio șansă, spuseră Comunicațiile.

— Solul? întrebă Mitch.

— Controlul la sol, veni răspunsul. Vehiculul a părăsit deja raza vizuală.

— SatCon? zise el.

— Niciun semnal captat de satelit.

Mitch se uită în față, la ecranul principal. Era negru acum, cu litere mari și albe care scriau „LOS”{25}.

— Către echipa de zbor, se auzi o voce prin radio. Distrugătorul Stockton al Statelor Unite raportează că din cer cad resturi. Sursa corespunde ultimei poziții cunoscute a lui Iris.

Mitch își lăsă capul în mâini.

— Recepționat, zise el.

Apoi spuse cuvintele pe care toți directorii de zbor speră să nu fie nevoiți vreodată să le rostească:

— Controlul la sol, aici echipa de zbor. Încuiați ușile{26}.

Era semnalul de începere a procedurilor post-eșec.

Din camera de observație VIP, Teddy urmărea deznădăjduitul Centru de Control al misiunii. Inspiră adânc, apoi expiră. Se uită nefericit la dosarul albastru, care conținea discursul laudativ al lansării perfecte. Îl puse în servietă și scoase dosarul roșu, cu celălalt discurs.

•

Venkat se uita pe fereastra biroului său către centrul spațial. Un centru care adăpostea cele mai avansate tehnologii din lume privind rachetele, dar care nu reușise să execute lansarea de astăzi.

Mobilul sună. Soția lui, din nou. Fără îndoială îngrijorată din cauza lui. Lăsă mesageria vocală să răspundă. Pur și simplu nu putea să vorbească. Cu ea sau cu oricine altcineva.

Un sunet scurt veni de la computer. Aruncându-i o privire, văzu un e-mail de la JPL. Un mesaj retransmis de la Pathfinder.

 

[16.03] WATNEY: Cum a mers lansarea?

CAPITOLUL 16

Pentru Martinez:

 

Dr. Shields spune că trebuie să scriu mesaje personale fiecărui membru al echipajului. Ea zice că asta o să mă țină conectat la umanitate. Eu cred că e un rahat. Dar, hei, e un ordin.

Cu voi pot fi direct:

Dacă mor, vreau să vorbiți cu părinții mei. Vor vrea să audă direct de la sursă despre timpul pe care l-am petrecut noi pe Marte. Am nevoie să faceți asta.

N-o să fie ușor să le vorbiți unor părinți despre fiul lor mort. E mult ce vreau; de-asta v-o cer vouă. V-aș spune că sunteți prietenii mei cei mai buni și chestii de-astea, dar aș fi patetic.

Nu renunț. Mă pregătesc doar pentru orice eventualitate. Așa sunt eu.

•

Guo Ming, directorul Administrației Spațiale Naționale a Chinei, examină grămada descurajantă de hârtii de pe biroul lui. Pe vremuri, când China voia să lanseze o rachetă, pur și simplu o lansa. Acum însă erau obligați de acordurile internaționale să avertizeze mai întâi și celelalte națiuni.

Era o cerință care nu se aplica și Statelor Unite. Ca să fim corecți, americanii își anunțau public programele de lansări cu mult în avans, așa că tot acolo se ajungea.

Trebuia să completeze formularul cu precauție: să fie limpede în ceea ce privește data lansării și direcția zborului, făcând în același timp tot posibilul să „ascundă secretele de stat”.

Pufni când văzu ultima cerință.

— Ridicol, murmură el.

Taiyang Shen nu avea nicio valoare strategică sau militară. Era o sondă fără echipaj uman la bord care urma să stea pe orbita Pământului mai puțin de două zile. Apoi avea să călătorească pe o orbită solară, între Mercur și Venus. Avea să fie prima sondă a Chinei care să orbiteze și să studieze Soarele.

Totuși, Consiliul de Stat insistase ca toate lansările să fie discrete. Chiar și lansările care nu aveau nimic de ascuns. În acest mod, celelalte națiuni nu puteau să deducă din lipsa transparenței cu care rachetă erau lansate încărcăturile secrete.

O bătaie în ușă îl întrerupse din scris.

— Intră, spuse Guo Ming bucuros că era întrerupt.

— Bună seara, domnule, spuse directorul adjunct Zhu Tao.

— Tao, bun venit înapoi!

— Mulțumesc, domnule. E plăcut să te întorci la Beijing.

— Cum a fost la Jiuquan? întrebă Guo Ming. Nu prea frig, sper. N-o să înțeleg niciodată de ce complexul nostru de lansare e în mijlocul Deșertului Gobi.

— A fost frig, dar suportabil, spuse Zhu Tao.

— Și cum merg pregătirile pentru lansare?

— Mă bucur să vă raportez că sunt în grafic.

— Excelent, zise Guo Ming zâmbind.

Zhu Tao rămase tăcut, uitându-se fix la șeful lui.

Guo Ming îi întoarse privirea, așteptând, dar Zhu