după ce îi sugerasem să rămână cu ochii deschişi, m-am apropiat de el spunându-i în româneşte "Bună ziua". Subiectul vădit impresionat de această întâlnire s-a dat câţiva paşi înapoi întrebându-mă cu uimire: "Dumneavoastră ştiţi româneşte?"»

  Altă dată i s-a sugerat aceluiaşi subiect că asistă la un film. Iluzia a fost perfectă. Subiectul s-a comportat "cât se poate de firesc în calitate de spectator, făcând haz de scenele vesele şi plângând de cele triste". Mai mult, era capabil să relateze "cu lux de amănunte" tot ce vedea.

  Mergând pe linia falselor percepţii induse prin sugestie hipnotică se pot obţine cele mai neaşteptate devieri, unui subiect hipnotizat mirosul pătrunzător al oţetului, de pildă, părându-i-se un veritabil parfum, iar apa cea mai bună băutură alcoolică. În vremea studenţiei am asistat la un astfel de experiment executat de medicul psihiatru C. Lichter. Subiect era un bolnav internat pentru dezalcoolizare. Metoda consta în a-i crea reflexe negative (greţuri, vomă, ameţeli) sugerate la simpla ingestie de apă. Practic, după ce se hipnotiza bolnavul, i se oferea un pahar cu apă. Medicul se informa în prealabil care este băutura preferată a acestuia.

  Când i s-a oferit paharul cu apă, bolnavul a exultat de plăcere convins fiind că i s-a oferit cel mai bun vin. Întocmai ca la "nunta de la Cana-Galileei"!

  Poate cea mai ciudată dintre posibilităţile hipnozei este fenomenul de "regresie a vârstei".

  Să ne imaginăm că noi, adultul care avem un comportament adecvat vârstei şi poziţiei noastre sociale, ne trezim brusc aduşi într-o lume pe care credeam că am uitat-o de mult şi adoptăm până în cele mai mici amănunte conduita corespunzătoare acesteia.

  "Aduşi", spre exemplu, la vârsta de 3 ani, vocea, scâncetul şi universul jucăriilor pretinse îl anunţă pe cel ce am fost cândva. "Transportaţi" în clasa I, putem reda numele pe care le-am uitat de mult ale tuturor colegi-lor de abecedar. V. Gheorghiu citează un caz din practica profesorului universitar Erich Fromm. Un student este regresat la vârsta de 3 ani. A început să vorbească un dialect al limbii japoneze pe care îl învăţase la acea vârstă într-un lagăr în care fusese deţinută familia sa. Ulterior, nemaiavând nevoie să-1 folosească, dialectul a fost complet uitat. În afara stării de hipnoză nu-şi amintea nimic, nici după propria sa înregistrare ascultată după hipnoză.

  Realizarea unui astfel de fenomen este departe de a răspunde doar unei simple curiozităţi ştiinţifice, ci poate avea deosebite implicaţii, din care nu am reţine aici decât pe cele de ordin medical. În viaţa unui om pot surveni şocuri care să-i modifice complet comportamentul. Întoarcerea înapoi a timpului prin hipnoză într-un moment anterior şocului poate avea ca rezultat redresarea bolnavului.

  Sugestia posthipnotică. In aceeaşi categorie a fenomenelor impresionabile obţinute prin hipnoză se înscrie şi sugestia posthipnotică.

  Am amintit mai sus experimente ce urmăreau relevarea unor potenţe latente ale creierului nostru de care subiectul nu era conştient că dispune – capacitatea de a desena, de a memora etc. Concret, în timp ce subiectul este hipnotizat i se sugerează că la trezire va fi capabil să deseneze, să cânte, să înveţe o limbă străină etc. Prin repetarea şedinţelor se ajunge la consolidarea unor însuşiri dobândite pe această cale.

  Au fost comentate îndeajuns de multe exemple care să demonstreze valoarea sugestiei posthipnotice. S-a sugerat, de exemplu, unui grup de copii ca a doua zi la o anumită oră să se adune cu toţii într-un loc bine precizat şi să joace mingea. Sau s-a sugerat ca la o anumită oră şi într-o anumită zi să execute, un gest oarecare precizat de hipnotizator. S-a constatat că toţi aceştia – care după hipnoză nu ştiau nimic de ordinul ce urmau să-l execute, şi mai mult chiar, nici nu credeau când un binevoitor le-a spus dinainte ce vor face – în apropierea timpului fixat prin hipnoză au început să intre într-o stare de nelinişte şi, brusc, la ora fixată, au executat întocmai ordinul primit fără să realizeze că nu a fost o iniţiativă proprie. Este indiscutabil că avem de-a face aici cu o informaţie introdusă pe cale hipnotică în subconştient, care o integrează în mecanismul său de acţiune. Ceasul din noi măsoară cu exactitate matematică timpul. La ora fixată el proiectează şi impune conştientei ordinul primit.

  Se pot da sugestii posthipnotice nu numai de întărire a unor aptitudini, ci şi de diminuare sau ştergere a unor obişnuinţe (alcoolism, tabagism, alte obişnuinţe negative), de unde şi aplicaţiile sale practice. Se pot sugera amnezii referitoare la o anumită perioadă de timp, nedorită, din viaţa noastră, după cum se pot şterge informaţii utile. Un exemplu în acest sens îl constituie acţiunea de "spălare a creierului", despre care am amintit. Tocmai de aceea o astfel de armă cu implicaţii terapeutice, psihologice, psihosociale şi chiar consecinţe militare nu trebuie lăsată la discreţia oricui; ea trebuie să fie bine circumscrisă unui cadru ştiinţific instituţionalizat.

  Sugestia hipnotică şi modificările organice. Un aspect ce ni se pare a fi fundamental pentru înţelegerea ştiinţifică a unor fenomene pe care cu prea multă uşurinţă se pune uneori eticheta de misticism este acela al posibilităţii de a provoca prin hipnoză modificări organice. Cu alte cuvinte, se pot obţine pe această cale nu numai modificări de conduite, întărire de aptitudini, ştergere de obişnuinţe sau de idei parazite din conştienţa noastră etc., dar se pot obţine chiar modificări de ordin biologic structural. Să-1 cităm pe Vladimir Gheorghiu: "Sugerându-i (unui subiect, n.n.) că din neatenţie s-a ars destul de tare cu ţigara în podul palmei stângi, am putut remarca la circa o oră după transmiterea acestei sugestii apariţia unei pete roşii în zona indicată de noi."

  În palma unui om hipnotizat, caz citat de K. Platonov, s-a pus o monedă obişnuită spunându-i-se: "Moneda este înroşită în foc. Simţi o arsură puternică!" După câteva minute pe palma subiectului a apărut o arsură de gradul doi.

  În fata realităţii fenomenului ne va fi mult mai uşor să înţelegem de ce oamenii credincioşi, ca Louise Lăţeau sau Terese Neumann, prezentau stigmate (plăgi