cât voi lipsi, dar vreau să aşteptaţi aici şi să facă cineva de pază neîntrerupt. Dacă nu mă întorc în treizeci şi şase de ore, vă rog să raportaţi la Comandamentul General. Trimiteţi un om înapoi la postul de observaţie al armatei manciuriene.

  A încălecat şi a pornit cu mongolul spre vest.

  Cei trei care am rămas am înălţat corturile şi am mâncat la cină pâine uscată şi carne din conservă. Ne-ar fi plăcut sa pregătim mâncare caldă ji să facem un foc să ne încălzim, dar nu ne puteam permite, în vasta stepă cu dune mici de nisip, la adăpostul cărora stăteam de fapt, un fir de fum ne-ar fi trădat prezenţa şi am fi fost imediat capturaţi. Corturile noastre nu depăşeau înălţimea dunelor. După ce-a apus soarele ne-a învăluit întunericul şi cerul s-a umplut de o puzderie de stele. Vuietul râului se îmbina cu urletul lupilor în zare. Ne-am întins pe nisip să ne odihnim după o zi istovitoare.

  — Mi se pare că ne aflăm într-o situaţie foarte periculoasă, mi-a zis sergentul Hamano.

  — Şi eu cred la fel.

  Până la ora aceea, sergentul Hamano, caporalul Honda şi cu mine ajunsesem să ne cunoaştem destul de bine. În mod obişnuit, eticheta militară cerea ca un gradat cu experienţă ca sergentul Hamano să nu se coboare la nivelul unui tânăr neînsemnat ca mine, dar relaţia dintre noi era cu totul alta. El mă respecta pentru educaţia pe care o primisem la universitate, iar eu aveam grijă să-i recunosc experienţa de pe front şi judecata practică, fără să ne stea rangul în cale. Un alt motiv pentru care ne-am apropiat repede unul de altul a fost şi faptul că el era din prefectura Yamaguchi, iar eu dintr-o localitate din prefectura Hiroshima, aproape de Yamaguchi. Mi-a povestit despre războiul din China. Deşi absolvise doar şcoala generală, fusese militar toată viaţa şi avea unele rezerve cu privire la războiul acela murdar şi fără rost. Trăia cu impresia că nu se mai termină şi mi-a mărturisit cinstit părerea lui.

  — Nu mă deranjează lupta, deoarece sunt soldat şi nici nu m-aş da în lături să mor pentru patria mea, pentru că aceasta mi-e datoria, dar războiul pe care-l ducem acum nu e drept, nu e un război adevărat cu linie de front pe care să-ţi înfrunţi duşmanul şi să lupţi până la capăt. Noi înaintăm, iar inamicul fuge fără să lupte. Apoi soldaţii chinezi se dezbracă de uniforme şi se amestecă printre civili de nu mai ştim care este inamicul. Omoram o grămadă de oameni nevinovaţi sub pretextul că scăpăm de renegaţi şi de rămăşiţe de trupe şi apoi le confiscăm proviziile. Trebuie să le furăm hrana pentru că linia avansează atât de repede, încât nu ne ajung proviziile şi trebuie să ne omoram prizonierii pentru că nu avem unde să-i ţinem şi cu ce să-i hrănim. Nu e bine deloc, locotenente. Am făcut lucruri îngrozitoare la Nanjing, adică unitatea mea a făcut. Am azvârlit ° mulţime de prizonieri într-o fântână şi am aruncat grenade în urma lor. Am comis şi orori despre care nici nu pot vorbi măcar. Pe cuvântul meu că războiul acesta nu are o cauză dreaptă. Suntem două tabere care se omoară una pe alta, iar cei călcaţi în picioare sunt bieţii ţărani, cei care n-au habar de politică. Pentru ei nu există partid naţionalist, nu există mare mareşal Şi mare divizie, nici măcar armată japoneză. Ei se simt bine numai dacă au ce mânca. Ştiu ce simt asemenea oameni, Pentru că eu însumi sunt fiu de pescar sărac. Ei trudesc de dimineaţa până seara ca să aibă cu ce trăi şi abia îşi duc zilele. Nu cred, locotenente, că uciderea fără motiv a unor asemenea oameni se face în folosul Japoniei.

  Spre deosebire de sergentul Hamano, caporalul Honda vorbea foarte puţin, în general ne asculta fără să comenteze absolut nimic. Când spun că era tăcut, nu înseamnă că era abătut sau melancolic, dar rareori se întâmpla să intre în vorbă. Este foarte adevărat că mă întrebam deseori ce-o fi în capul lui, dar nu îmi displăcea firea sa. Oricum, avea ceva în atitudinea lui care înmuia inimile. Era tot timpul calm şi senin, iar mina nu i se schimba indiferent ce se întâmpla. Am reuşit să aflu că era din Asahikawa şi că tatăl lui avusese o tipografie. Era cu doi ani mai tânăr decât mine, iar după absolvirea gimnaziului s-a alăturat fraţilor săi pentru a-şi ajuta tatăl la tipografie. Era cel mai mic dintre cei trei fii. Cel mai mare fusese ucis pe frontul din China cu doi ani înainte. Ii plăcea grozav să citească şi de câte ori avea un pic de timp liber, se întindea şi citea, de obicei cărţi cu subiect budist.

  Am mai afirmat şi înainte că Honda nu avea experienţă pe front, dar după un an de antrenament devenise un soldat remarcabil, în orice pluton există unul sau doi asemenea soldaţi, care-şi fac datoria la sânge fără să se vaite vreodată. Rezistenţi fizic, extrem de răbdători şi cu o intuiţie ieşită din comun, pricep pe loc ce li se spune şi fac treabă bună. Honda era unul dintre aceştia. Deoarece se antrenase la cavalerie, el ştia cele mai multe lucruri despre cai şi avea grijă de cei şase pe care îi aveam cu noi. O făcea cu dedicaţie rar întâlnită, lăsând de multe ori impresia că ştie absolut tot ce simt respectivele animale. Sergentul Hamano şi-a dat imediat seama de talentul caporalului Honda şi l-a lăsat să îndeplinească tot felul de sarcini fără pic de ezitare.

  Pot să spun că pentru o unitate atât de eterogenă cum era a noastră, ne înţelegeam extraordinar şi tocmai pentru că nu eram o unitate obişnuită, nici nu ne caracteriza formalismul prescris de regulamente. Ne simţeam foarte bine împreună şi eram convinşi că soarta fusese darnică cu noi. De aceea sergentul Hamano îmi putea spune deschis lucruri care în mod normal nu s-ar fi spus între