Într-o bună zi m-a întrebat:

  — Ce părere ai, locotenente, despre acest individ, Yamamoto?

  — As pune pariu că e în serviciile speciale. Unul ca el, care vorbeşte mongolă şi cunoaşte zona atât de bine, nu poate fi altceva.

  — Şi eu sunt de aceeaşi părere. La început am crezut că e unul din bandiţii călare, care au legături strânse cu ofiţerii din Statul Major, dar mi-am dat seama că nu putea fi vorba de aşa ceva. Ştiu eu cum sunt aceia: îţi vorbesc până îţi ţiuie urechile şi fac doar jumătate din cât promit. Doar gura e de ei, dar sunt cu degetul pe trăgaci tot timpul. Yamamoto nu poate fi unul dintre uşuraticii aceia. Yamamoto este curajos şi are un aer superior. Mi-a ajuns pe la urechi că ar exista o unitate secretă pe care armata încearcă să o pună la punct şi în care intră şi mongoli bine pregătiţi în taberele de antrenament ale ruşilor. Cică ar fi adus câţiva specialişti strategi japonezi care să conducă operaţiunile. S-ar putea să se numere şi el printre ei.

  Caporalul Honda era de pază, cu puşca în mână, puţin mai departe de noi. Eu mi-am pus Browning-ul jos lângă mine, ca să-l am tot timpul la îndemână. Sergentul Hamano îşi scosese ghetele şi-şi masa picioarele.

  — Este doar presupunerea mea, continuă Hamano, dar mongolul pe care l-am văzut s-ar putea să fie un ofiţer antisovietic, din armata Mongoliei Exterioare, care încearcă să stabilească legături secrete cu armata japoneză.

  — S-ar putea, dar ai grijă la afirmaţiile pe care le faci pentru că nu te văd bine.

  — Ei, hai, locotenente, nu sunt chiar atât de prost. Rămâne intre noi, normal. Mi-a zâmbit cu toată gura şi apoi s-a încruntat. Dacă presupunerile noastre sunt adevărate, e riscant. Cred că bate războiul la uşă.

  Am dat din cap. Mongolia Exterioară era considerată stat independent, dar era de fapt un stat satelit care se afla sub dominaţia Uniunii Sovietice. Cu alte cuvinte, nu se deosebea prea mult de Manchuko, unde deţinea Japonia puterea. Exista într-adevăr o facţiune antisovietică, după cum bine se ştia, şi prin contacte secrete cu armata japoneză din Manchuko, membrii acelei facţiuni au iscat numeroase revolte. Nucleul răzvrătiţilor era format din militari mongoli care nu mai suportau despotismul armatei sovietice, proprietari de pământ care se opuneau centralizării forţate a exploatărilor agricole şi preoţi din secta Lama, care depăşeau cifra de o sută de mii. Singura forţă externă pe ajutorul căreia putea conta facţiunea antisovietică154 era armata japoneză staţionată în Manchuko. Se pare că şi sufleteşte se simţeau mai apropiaţi de noi, japonezii, decât de ruşi, fiind şi ei asiatici. A ieşit la iveală planul unei revolte de mari proporţii în capitala Ulan Bator cu un an mai înainte, în 1937, când s-a făcut epurare în masă. Au fost executaţi mii de militari şi preoţi lamaişti, fiind consideraţi elemente contrarevoluţionare ce aveau legături secrete cu armata japoneză, dar cu toate acestea, sentimentul antisovietic continua să mocnească. La vremea aceea nu era nimic straniu în faptul că un ofiţer al serviciilor secrete japoneze traversa râul Halhân Gol pentru a contacta pe ascuns un ofiţer antisovietic al armatei Mongoliei Exterioare. Pentru a împiedica asemenea situaţii, armata Mongoliei Exterioare a pus unităţi de pază care controlau în permanenţă teritoriul, interzicând chiar pătrunderea pe o distanţă de zece-douăzeci de kilometri de la hotarul cu Manchuko. Suprafaţa de patrulare era însă imensă, astfel că era imposibil să fie sub control fiecare metru.

  Chiar dacă revolta lor avea şanse de izbândă, era limpede că va interveni imediat armata sovietică pentru a zdrobi activitatea contrarevoluţionară, or, dacă se întâmpla aşa ceva, răsculaţii cereau ajutorul armatei japoneze, făcând astfel posibilă intervenţia oarecum oficială a Armatei Kwantung. Luarea Mongoliei Exterioare ar fi însemnat înfigerea cuţitului în măruntaiele sovieticilor care-şi extindeau dominaţia în Siberia. Cartierul General Imperial din Tokyo ar fi putut încerca să stopeze acţiunea, dar aceasta nu era o ocazie pe care ambiţioasa Armată Kwantung să o lase să-i scape printre degete. Rezultatul n-ar mai fi fost o simplă dispută a graniţelor, ci un adevărat război ruso-japonez. Dacă ar fi izbucnit un asemenea război la graniţa sovieto-manciuriană, Hitler ar fi răspuns probabil prin invadarea Poloniei sau a Cehoslovaciei. La această situaţie se referea sergentul Hamano când vorbea despre un posibil război. Yamamoto nu s-a întors până a doua zi dimineaţa. Eu eram ultimul care stătea de pază. Am împrumutat puşca sergentului Hamano, m-am aşezat în vârful unei dune de nisip puţin mai înalte şi am rămas cu ochii pironiţi pe cerul dinspre răsărit. Revărsatul zorilor era un spectacol uluitor în Mongolia. Orizontul a devenit într-o clipă o linie palidă, suspendată în întuneric şi linia se ridica apoi tot mai sus. Aveai senzaţia că din cer se întindea o mână uriaşă care ridica vălul nopţii de pe suprafaţa pământului. Era o privelişte uluitoare, oricum mult peste puterile mele de percepere, în timp ce stăteam şi priveam cerul, am avut senzaţia că mă scurg treptat în nefiinţă. Nici urmă de nimicnicie umană în toată splendoarea care se desfăşura în faţa ochilor mei. Şi ea avusese loc de sute de milioane – poate trilioane de ori, cu mult înainte ca viaţa să apară pe pământ. Priveam fermecat apariţia zorilor, uitând cu totul că i ram de pază.

  După ce soarele a depăşit linia orizontului, mi-am aprins o ţigară, am luat o gură de apă din gamelă şi am urinat. Apoi m-am gândit la Japonia, îmi imaginam oraşul natal la începutul lunii mai – parfumul florilor, susurul râului, norii de pe cer. Prieteni vechi şi buni. Familia, îmi lăsa gura apă după găluşte dulci din orez înfăşurate în frunze de stejar. De obicei nu mă omoram după dulciuri, dar îmi amintesc şi acum cât de mult poftisem aşa ceva în dimineaţa aceea. Mi-aş fi dat leafa pe jumătate de an pentru o singură înghiţitură, în clipa în care am început să mă gândesc la Japonia, am