avut senzaţia că am fost abandonat undeva la capătul lumii. De ce trebuia să ne riscăm vieţile într-o luptă pentru un pământ sterp, lipsit de valoare militară şi industrială, pentru acea întindere imensă pe care nu vedeai decât smocuri de iarbă şi ploşniţe? Şi eu aş fi luptat şi aş fi murit ca să-mi apăr ţara, dar nu vedeam rostul unui sacrificiu prostesc de dragul unei bucăţi de pământ sterp pe care nu s-ar fi încumetat să-şi scoată capul nici măcar un singur grăunte.

  Yamamoto s-a întors în zorii zilei următoare. Tot eu eram dt pază. Aveam râul în spate şi priveam spre vest, când am auzit un nechezat. M-am întors brusc, dar n-am văzut nimic. Priveam spre direcţia din care venise sunetul, cu puşca pregătită. Simţind un nod în gât, am înghiţit, dar şi înghiţitul mi s-a părut că a răsunat destul de tare ca să mă sperie, îmi tremura degetul pe trăgaci. Nu mai împuşcasem pe nimeni în viaţa mea.

  Câteva secunde mai târziu am văzut pe creasta unei dune silueta lui Yamamoto, călare. Am cercetat atent zona, cu degetul pe trăgaci, dar n-a mai apărut nimeni altcineva – nici mongolul cu care plecase Yamamoto, nici soldaţi inamici. Luna mare şi albă atârna pe partea de est a cerului ca un megalit de rău augur. Braţul stâng al lui Yamamoto părea rănit, deoarece batista cu care era înfăşurat era pătată de sânge. L-am trezit pe caporalul Honda să aibă grijă de cal. Era înspumat şi respira greu, probabil că bătuse cale lungă, la galop. Hamano a rămas în locul meu de pază şi m-am dus să iau trusa de prim ajutor ca să-i pansez rana lui Yamamoto.

  — Glonţul a trecut prin mână, dar sângerarea s-a oprit, spuse Yamamoto.

  Avea dreptate. Glonţul trecuse pe lângă os şi străpunsese braţul, sfâşiind doar carnea întâlnită în cale. Am scos batista, am dezinfectat rana cu alcool şi am bandajat-o. Nu a schiţat nici un gest, deşi buza de sus îi era puţin transpirată de durere. A băut pe nerăsuflate din gamelă, şi-a aprins o ţigară şi a tras fum în piept cu nesaţ. Şi-a luat apoi Browning-ul, l-a pus la subsuoară, a scos încărcătorul şi a introdus trei cartuşe cu extrem de multă îndemânare.

  — Trebuie să plecăm imediat, locotenente Mamiya, spuse el. Traversăm râul Halhân Gol şi ne îndreptăm spre postul de control al armatei din Manchuko.

  Ne-am strâns repede lucrurile, fără să scoatem o vorbă, am i încălecat şi am pornit spre vadul râului. Nu l-am întrebat pe '. Yamamoto cine l-a împuşcat şi unde s-a întâmplat accidentul. Nu se cuvenea să pun asemenea întrebări şi chiar dacă m-ar fi tentat şi aş fi făcut-o, el tot nu mi-ar fi spus, sunt sigur. Nu; voiam decât să plecăm mai repede de pe teritoriul duşmanului, să trecem râul Halhân Gol şi să ajungem pe malul celălalt, unde ne simţeam oarecum mai în siguranţă.

  Am călărit în tăcere printre smocurile de iarbă. Nimeni nu scotea o vorbă, toţi ne gândeam la acelaşi lucru probabil -reuşeam oare să trecem râul în siguranţă? Dacă ajungea o patrulă din armata Mongoliei Exterioare la pod înaintea noastră, se sfârşea cu noi. Nu aveam cum să câştigăm în confruntarea l cu ei. Eram transpirat tot timpul de spaimă.

  — Locotenente Mamiya, aţi fost vreodată împuşcat? M-a întrebat Yamamoto după câtva timp.

  — Nu, niciodată.

  — Aţi împuşcat pe cineva?

  — Nu.

  Nu aveam idee ce impresie au făcut răspunsurile mele asupra lui, dar nici n-am înţeles la început ce urmărise prin asemenea întrebări.

  — Adevărul este că am aici un document care trebuie preda Cartierului General, continuă el, punând mâna pe sacul pri: de şa. Dacă nu poate fi predat, trebuie ars sau îngropat. Să nu cumva să cadă în mâna inamicului, în nici un caz. Este prioritatea numărul unu şi aş dori să înţelegeţi cât este de important ivea ce vă spun. Este foarte, foarte important.

  — Am înţeles. Yamamoto m-a privit în ochi.

  Dacă se întâmplă ceva neprevăzut, primul lucru pe care >: iie să-l faceţi este să mă împuşcaţi. Fără pic de ezitare., voi putea, o voi face eu însumi, dar puţin probabil sâ-ini P; i: i;'< braţul. Dacă nu pot eu, trebuie să mă împuşcaţi dumnea-i-tră şi aveţi grijă să fie o lovitură fatală. Am dat din cap fără să spun nimic.

  F and am ajuns la vad, înainte de a se întuneca, presimţirile 'e care mă stăpâniseră tot drumul s-au dovedit adevărate. P” mal se afla un mic detaşament al armatei Mongoliei Exterioare. Yamamoto şi cu mine am urcat pe o dună mai înaltă şi am privit, pe rând, prin binoclu. Erau opt bărbaţi -nu prea mulţi, dar extrem de bine înarmaţi pentru o patrulă de graniţă. Unul avea o mitralieră uşoară şi se mai vedea o mitralieră mare amplasată pe un povârniş. Se postaseră cu siguranţă acolo pentru a ne împiedica să ajungem pe malul celălalt al râului, îşi înălţaseră corturile lângă râu şi îşi priponiseră cei zece cai în apropiere. Lăsau impresia că urmau să stea acolo până ne prindeau.

  — Nu mai există şi alt vad prin care am putea trece? Am întrebat eu.

  Yamamoto şi-a luat ochii de la binoclu şi m-a privit, clătinând din cap.

  — Ar mai fi unul, dar e prea departe. Două zile călare şi nu avem atât de mult timp la dispoziţie. Nu ne rămâne decât să traversăm pe aici, indiferent ce se întâmplă.

  — Deci trecem vadul la noapte?

  — Exact. Este singura soluţie. Ne lăsăm caii aici şi lichidăm santinela. Probabil că ceilalţi vor dormi. Nu vă îngrijoraţi, râul înăbuşă multe zgomote. O să am eu grijă de santinelă. Până atunci nu prea avem altceva de făcut, aşa că mai bine ne-am odihni cât mai putem să o facem.

  Am stabilit să trecem vadul la trei dimineaţa. Caporalul Honda a deshămat caii, i-a dus într-un loc mai îndepărtat