şi dat drumul. Am săpat o groapă adâncă şi am îndesat în ea muniţiile de care nu aveam nevoie şi hrana rămasă. Fiecare dintre noi urma să care doar o gamelă, mâncare pentru o zi, câte o puşcă şi câteva gloanţe. Dacă ne prindeau mongolii, oricâte muniţii aveam, tot nu le făceam faţă. Pentru moment nu ne rămânea decât să dormim, deoarece dacă începeam să traversăm râul. Nu se mai ivea o asemenea şansă prea curând. Primul care a stat de pază a fost caporalul Honda, urmat de sergentul Hamano.

  În clipa în care s-a întins în cort, Yamamoto a şi adormit. Se pare că nu dormise tot timpul cât a fost plecat. Şi-a pus la cap o geantă mică din piele, în care transferase preţiosul document. Hamano a adormit şi el imediat. Eram cu toţii epuizaţi, dar eu eram prea agitat ca să pot dormi. Aş fi dat orice să adorm, dar mi-a fost imposibil, îmi trecea prin faţa ochilor imaginea uciderii santinelei şi apoi mă vedeam pulverizat de mitralieră în timp ce treceam vadul. Palmele îmi erau transpirate şi îmi vâjâia capul. Nu eram convins că mă voi comporta ca un soldat adevărat când va sosi momentul. M-am târât afară din cort şi m-am aşezat de pază alături de caporalul Honda.

  — S-ar putea să ne lăsăm oasele pe-aici, am spus.

  — Asta e, ce să facem.

  Am tăcut o vreme. Răspunsul lui m-a îngrijorat puţin, şi mai ales tonul cu care o spusese. N-am stat niciodată prea bine cu intuiţia, dar mi-am dat seama că remarca lui vagă ascundea ceva. Am decis să-l rog să mă lămurească.

  — Dacă ai ceva de spus, spune-mi. S-ar putea să fie ultima oară când stăm de vorbă, aşa că spune ce ai pe suflet.

  Honda şi-a muşcat buza de jos, mângâind în acelaşi timp, cu degetele, nisipul de la picioarele lui. Mi-am dat seama că în sufletul lui se dădea o luptă.

  — Locotenente, a spus el după o perioadă de timp, privin-du-mă drept în ochi. Dintre noi patru, tu vei trăi cel mai mult, mai mult decât îţi poţi imagina. Vei muri în Japonia.

  L-am privit lung.

  — Poate te întrebi de unde ştiu asemenea lucruri, dar nici eu nu-mi pot explica. Ştiu, şi-atât.

  — Practici spiritismul? Eşti mediu?

  — Poate că da, deşi cuvântul nu mi se pare tocmai potrivit, e chiar exagerat. După cum ţi-am spus, ştiu şi-atât.

  — Te-ai născut cu harul acesta?

  — Cred că da, zise el apăsat, deşi n-am mărturisit absolut nimănui, nici măcar după ce mi-am dat seama ce mi se întâmplă. Deoarece e vorba de o chestiune de viaţă şi de moarte acum şi voiai să ştii care e situaţia, ţi-am spus adevărul.

  — Ştii şi ce se va întâmpla cu ceilalţi? A clătinat din cap.

  — Unele lucruri le ştiu, altele nu, dar pentru tine e mai bine să nu ştii. Poate par îngâmfat şi lăudăros când fac asemenea afirmaţii în faţa unui absolvent de facultate, dar destinul nu ţi-l cunoşti decât după ce ai trecut prin el. Nu poţi şti dinainte ce ţi se va întâmpla. Eu am o oarecare experienţă în legătură cu aceste lucruri, pe când tu nu ai.

  — Deci nu o să mor aici?

  A luat un pumn de nisip şi l-a lăsat apoi să se scurgă printre degete.

  — Atâta pot să-ţi spun şi sunt sigur de asta: nu mori aici, pe continent.

  Aş fi vrut să mai discutăm, dar caporalul Honda a refuzat să mai scoată vreo vorbă. Părea absorbit de propriile meditaţii, cu privirile aţintite pe vasta stepă şi cu puşca în mână. Mi se părea că nu aude nimic din ce-i spun.

  M-am întors în cortul întins la adăpostul unei dune, m-am întins lângă sergentul Hamano şi am închis ochii. M-a furat somnul – un somn profund care mă trăgea parcă de glezne înspre fundul oceanului.

  Lunga poveste a locotenentului în rezervă Mamiya (2)

  M-a trezit declicul metalic al siguranţei armei de foc. Nici un soldat nu putea confunda sunetul acela, chiar dacă dormea profund. Este un sunet special, cum să spun, un sunet rece şi greu ca moartea însăşi. Am întins mâna instinctiv după Browning-ul de la căpătâi, dar în clipa aceea m-a izbit un bocanc în tâmplă şi impactul m-a orbit câteva momente. După ce mi-am revenit, am deschis ochii şi l-am văzut pe cel care mă lovise cu piciorul. Se aplecase după pistolul meu. Am ridicat uşor capul şi am văzut două ţevi de puşcă îndreptate spre faţa mea, iar dincolo de ele, doi soldaţi mongoli.

  Eram sigur că atunci când adormisem mă aflam în cort, dar cortul nu mai era şi stelele străluceau deasupra capului meu. O puşcă mitralieră era îndreptată spre capul lui Yamamoto, care zăcea lângă mine. Stătea complet nemişcat de parcă voia să-şi drămuiască energia. Ştia foarte bine că nu avea rost să opună rezistenţă. Toţi mongolii purtau haine lungi şi coifuri. Doi dintre ei îndreptaseră nişte lumini intermitente spre mine şi spre Yamamoto. La început nu mi-am dat seama ce s-a întâmplat, deoarece dormisem prea profund şi şocul a fost prea mare. Văzând soldaţii mongoli şi chipul lui Yamamoto, am realizat treptat că fuseseră descoperite corturile noastre înainte de a avea timp să trecem prin vadul râului.

  În următoarele clipe mi-am adus aminte de Honda şi Hamano. I-am căutat din priviri în jur, dar nu l-am văzut pe niciunul din ei, de unde am tras concluzia că ori fuseseră omorâţi, ori reuşiseră să scape.

  Cei din faţa noastră erau probabil patrulele pe care le văzusem mai devreme. Nu erau mulţi, dar erau echipaţi cu o j mitralieră şi câteva puşti, în fruntea lor se afla cu siguranţă] subofiţerul bine clădit, singurul din grup care purta de altfel cizme militare. El era cel care mă lovise cu piciorul. S-a aplecat şi a luat geanta cea mică din piele a