lui Yamamoto. Adeschis-o, s-a uitat înăuntru, a scuturat-o, dar din ea n-a căzut decât un pachet de ţigări. Nu-mi venea să cred. Doar îl văzusem cu ochii mei pe Yamamoto punând documentul înăuntru. L-a scos din sai'ul de la şa, l-a pus în geantă şi a aşezat-o cu grijă la căpătâi. Yaiaamoto încerca să-şi păstreze sângele rece, dar am detectat pe chipul lui o uşoară tresărire, îmi era clar că nici el nu ştia ce se întâmplase cu documentul. Oricare ar fi fost explicaţia, dispariţia lui i-a produs o oarecare uşurare. După cum îmi spusese cu câteva ore bune în urmă, lucrul cel mai important pentru noi era să avem grijă ca documentul să nu cadă în mâinile duşmanului.

  Soldaţii mongoli au împrăştiat pe jos toate obiectele care ne aparţineau şi le-au examinat cu foarte multă atenţie. N-au găsit nimic important. Apoi ne-au dezbrăcat şi au scotocit prin buzunare. Unul dintre ei a străpuns toate hainele şi bagajele noastre cu vârful baionetei, dar n-a găsit nici un document. Ne-au luat ţigările şi stilourile, portofelele, caietele şi ceasurile şi le-au băgat în buzunarele lor. Apoi au probat pe rând încălţămintea noastră şi ne-au luat tot ce li se potrivea, începuseră să se certe pe obiectele noastre, dar subofiţerul s-a prefăcut că nu-i vede. Probabil că aşa obişnuiau mongolii să-şi însuşească lucrurile prizonierilor şi ale morţilor. Subofiţerul a luat doar ceasul lui Yamamoto, lăsându-i pe ceilalţi să se bată pe celelalte. Tot echipamentul nostru – pistoale, muniţii, hărţi, busole, binoclu – au fost băgate într-un sac de pânză pentru a fi trimise, probabil, la Cartierul General din Ulan Bator.

  Apoi ne-au legat, aşa cum eram, în pielea goală, cu funii subţiri. Când s-au apropiat de noi, i-am simţit pe mongoli mirosind a grajd necurăţat de foarte mult timp. Uniformele lor erau jerpelite, murdare de noroi şi praf, pătate de la mâncare, meat nici nu-ţi mai dădeai seama care fusese culoarea iniţială. Bocancii lor erau plini de găuri şi le cădeau, literalmente, din Picioare. Mi s-a părut normal că tânjeau după ai noştri. Aveau chipuri necioplite, dantura jalnică, bărbi lungi şi neîngrijite. Arătau mai degrabă a bandiţi sau tâlhari la drumul mare decât a soldaţi ce purtau arme sovietice. Epoleţii arătau totuşi ca făceau parte din trupele permanente ale armatei Republicii Mongole. Eu nu le consideram disciplina şi spiritul militar ca fiind de înaltă clasă. Erau solizi şi rezistenţi, dar nu-i găseam deloc potriviţi pentru un război modern.

  Peste noapte se lăsase un frig cumplit. Văzând aburii albi ai respiraţiei lor dispărând în beznă, aveam senzaţia că am aterizat din greşeală în plin coşmar al altcuiva. Nu-mi venea să cred că totul era aievea. Era un coşmar în adevăratul sens al cuvântului, dar abia mai târziu am realizat că nu fusese decât începutul unui coşmar de mari proporţii.

  După câtva timp a apărut din beznă unul dintre soldaţii mongoli, târând ceva greu. A aruncat obiectul în faţa noastră, cu un zâmbet scârbos. Era cadavrul lui Hamano, în picioarele goale, pentru că îi luase cineva ghetele probabil. Au început să-l dezbrace, scotocind cu atenţie prin buzunarele lui. Am văzut nişte mâini întinzându-se după ceasul, portofelul şi ţigările lui, Şi-au împărţit ţigările între ei şi fumau liniştiţi în timp ce se uitau prin portofel, în el se aflau câteva bancnote de Manchuko şi fotografia unei femei – probabil mama lui Hamano. Ofiţerul care răspundea de misiune a zis ceva şi apoi a luat banii. Fotografia a azvârlit-o pe jos.

  Am presupus că unul dintre soldaţii mongoli se strecurase pe la spatele lui Hamano şi îi tăiase gâtul în timp ce stătea de pază. Ne-o luaseră înainte, pentru că asta intenţionaserăm şi noi să le facem. Din rană mai curgea sânge proaspăt, dar pentru cât era de mare rana, nu curgea mult. Probabil că se scursese deja în cea mai mare parte. Unul dintre soldaţi a scos un cuţit din teaca de la brâu şi mi l-a arătat. Lama era curbată şi avea vreo cincisprezece centimetri lungime. Mi l-a fluturat în faţă. Nu mai văzusem în viaţa mea un cuţit cu o formă atât de stranie şi aveam impresia că fusese făcut cu un scop precis. Soldatul a mimat trecerea cuţitului peste gât, şuierând printre dinţi, gest care i-a amuzat pe ceilalţi. Nu se poate să fi fost armă din dotare, ci mai degrabă o armă proprie. Toţi soldaţii! Aveau baionetă, cu excepţia acelui bărbat care purta cuţitul cttj lamă curbată şi pe care l-a folosit cu siguranţă să-i secţione: gâtul lui Hamano. După câteva mişcări iscusite, a pus cuţiti la loc în teacă.

  Yamamoto n-a scos nici un cuvânt, dar mi-a aruncat privire cu subînţelesuri. A durat doar o clipă, dar am pricepui ce voia să spună: „Crezi că Honda a reuşit să scape?” Cu toal panica şi spaima care puseseră stăpânire pe mine, gândeai acelaşi lucru ca şi el: „Unde este caporalul Honda? Dacă Hon*' a scăpat de acest atac inopinat al trupelor Mongoliei Exterioare, poate ar mai exista o şansă pentru noi – o şansă mică de tot, clar oricât ar fi de mică înseamnă mai mult decât nimic”.

  Ne-au ţinut legaţi toată noaptea, întinşi pe nisip. Au rămas doi soldaţi să ne supravegheze: unul cu mitraliera, celălalt cu puşca. Ceilalţi s-au instalat undeva mai departe. Fumau, stăteau di vorbă şi râdeau, relaxaţi şi bucuroşi că puseseră mâna pe noi. N-am scos nici un cuvânt, nici eu, nici Yamamoto. În zori temperatura a coborât sub zero grade, deşi era luna mai. Am crezut că o să murim îngheţaţi, aşa goi cum eram, dar frigul nu era nimic în comparaţie cu spaima pe care o simţeam. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce ne aştepta mai târziu. Soldaţii aceia făceau probabil parte dintr-o unitate de patrule şi nu aveau autoritatea să ne decidă soarta. Aşteptau cu siguranţă ordine, ceea ce însemna că nu ne omorau imediat. Era greu de prevăzut ce urma să se întâmple. Eram aproape sigur că Yamamoto era spion, iar eu fusesem