acest timp, dincolo, la Caransebeş, ancheta bătea pasul pe loc. Judecătorul de instrucţie, prea zelos, operă două arestări, dar după câteva zile de cercetări asidue nevinovăţia oamenilor ieşi la iveală ca untdelemnul deasupra apei. Afacerea Zăvideanu zorea cu paşi repezi spre clasare. III

Chiar a doua zi după sosire, Olarian se pomeni cu Voinea. Profesorul nu se aştepta de loc la o asemenea vizită. Servitoarea pofti pe musafir în salonaş. El se aşeză tăcut pe fotoliu. Pironi ochii în podele, fără a iscodi interiorul împodobit numai cu scoarţe şi bibelouri, parc-ar fi fost un budoar de demimondenă.

— Domnul vă roagă să-l scuzaţi numai câteva clipe!

Olarian îşi făcea toaleta fără grabă. Se bărbieri, se pudră, îşi frecţionă părul. Apoi parfumă hainele, zăbovind îndelung în oglindă. Nu înţelegea să se înfăţişeze altfel musafirilor săi.

— Bună ziua, domnule Voinea!

Şerban, corect, se ridică în picioare şi-l cântări cu privirile din cap până-n picioare. Îi strânse puternic mâna, fără să scoată o vorbă.

— Am aflat de nenorocirea care te-a lovit, spuse profesorul. Îţi mărturisesc că m-a impresionat adânc! Cine ar fi crezut că la patru ceasuri după ce mă despărţisem de bietul conu’ Matei, are să se întâmple ceea ce s-a întâmplat? Viaţa omului atârnă de un fir de aţă!

— Viaţa nu i-a luat-o Dumnezeu, ci oamenii, rosti grav moşierul.

Vorbele lui răsunară straniu, parcă le-ar fi şoptit o voce din fundul pământului.

— Da, ştiu, a fost omorât şi jefuit!

Şerban nu răspunse. Privea în pământ, cu încordare, muncind un gând.

— Cu toate astea, urmă profesorul, aşa a fost să fie. Doctorul Magheru cum a scăpat? Erau doar în acelaşi compartiment.

Voinea tresări, străbătut de un fior.

— Cum? Magheru se găsea în acelaşi compartiment cu Matei?

Olarian încercă o frică nelămurită. Poate din pricină întrebării prea brutale sau a privirilor moşierului, care-l spintecau.

— Zici că… stărui Şerban, ţintuindu-l adânc.

— Da, da… eram împreună… bâlbâi Olarian (parcă el însuşi ar fi fost vinovat cu ceva) noi trei: adică, eu, cumnatul dumitale  şi doctorul.

— Doctorul cunoştea pe Matei?

— Nu. Eu i-am prezentat unul altuia.

— Îţi aduci bine aminte?

— Fireşte, doar n-au trecut de atunci ani de zile.

— Altcineva n-a mai venit în compartimentul vostru?

— Ba da, la Slatina s-a urcat un tânăr cu care am vrut să leg o conversaţie, dar n-am reuşit. Se retrăsese la geam şi citea. Citea şi fuma într-una.

— Avea în el ceva suspect?

— Suspect? Ştiu eu? A, când a intrat ne-a oferit galant ţigări… Dar l-am refuzat.

— Asta-i tot?

Profesorul înclină capul.

— M-da, făcu nemulţumit Şerban. Cam ce vârstă avea pasagerul?

— Să zic douăzeci şi opt-treizeci de ani…

— Şi semnalmentele?

— Înalt, subţirel, brunet, ochi mari, să mă omori nu-mi amintesc ce culoare… Ah, sprâncenele groase, ca degetul ăsta mic.

— Unde mergea?

— Habar n-am. Nici noi nu l-am întrebat, nici el n-a spus.

— Da-da-da!

Se iscă o tăcere, la capătul căreia Olarian reluă:

— Stau şi mă gândesc, şi gândindu-mă mă cutremur de soarta omului. Parcă a fost un făcut! Tocmai vorbeam despre hoţiile care se întâmplă prin trenuri. Răposatul, cam speriat, într-o clipă de sinceritate, îmi destăinui că are asupra lui o jumătate de milion. Vreau să cumpăr un stabiliment de băi la Buziaş, spunea el. Eu de colo: Păzeşte-te bine, coane Matei, să nu ţi-i şterpelească vreo mână lungă. Nu prea e prudent să umbli la mata cu atâţia bani. Şi vezi dumneata, soarta n-a vrut să-l cruţe.

Mai vorbiră de una, de alta, lucruri neînsemnate. Olarian se apucă să-i înşire pe cine întâlnise la Călimăneşti, că mai bine acolo ar fi pus mâna pe o vilă, văzuse una de vânzare tot aşa de frumoasă ca a doctorului Stepleanu.

Şerban nu-l mai asculta. Gândurile zburau aiurea, fără să le poată ţine în frâu. Cu tot cumpătul lui, simţea nevoia să plece, dascălul – cu palavrele lui – îl plictisea. Când acesta, ostenind, făcu o mică pauză, Voinea, bine crescut, profită de împrejurare, se ridică şi-şi luă rămas bun.

— Credeam că voi afla de la dumneata ceva nou. Nădejdea asta m-a împins să-ţi fac vizita de faţă. Din nefericire, lucrurile rămân tot în stadiul în care se găsesc. Bună ziua, domnule profesor.

Ajuns acasă, Şerban trecu în camera lui şi se închise acolo. Părea oarecum schimbat la faţă.

„Aşadar, doctorul Magheru?! Hm! Hm! Călătorise în acelaşi compartiment cu Matei. Scăpase teafăr. Om sărac, fără alte venituri decât leafa!… Cine ştie, poate îl ispitise!”

„A, nu nu! prinse să se îndoiască. Tocmai un medic să ucidă în asemenea împrejurări, când instinctul lui profesional trebuie să-l îndemne să salveze viaţa tovarăşilor săi de drum? De necrezut! În acele clipe de groază fiecare caută să-şi scape viaţa. Atunci cine se poate gândi la jaf, în afară de tâlharii de meserie? Un om cult ca doctorul Magheru e cu putinţă să se fi coborât în mijlocul ucigaşilor de rând?

…Şi totuşi…”

De ce doctorul Magheru spusese lui Kaminski că n-a cunoscut pe cumnatul său? Ce pricină ascunsă, căci trebuia să fi fost una la mijloc, îl împinsese să facă o astfel de mărturisire mincinoasă? Toate aparenţele erau potrivnice. Cunoştea pe moşier. Călătorise cu el. Poate că Matei, mai ştii, îi destăinuise şi lui, mai târziu, după plecarea profesorului, că are asupră-i o sumă însemnată. Şi, în sfârşit, luase parte la accident.

„Să fie el ucigaşul?”

Şerban încruntă sprâncenele. Îşi sprijini fruntea cu mâna.

„Hm!”

Apoi bătu odaia-n lung şi-n lat, prididit de bănuieli:

„Nu pot hotărî nimic cu limpeziciune. Ar fi într-adevăr urme de vinovăţie. Dar pot ele să şadă în picioare? Să zicem, îl denunţ. Cum voi dovedi culpa? El, foarte natural, are să tăgăduiască până în pânzele albe. Nu există probă, corp delict, nimic. Voi izbuti să smulg împotriva-i o sentinţă de condamnare, întemeiată numai pe simple bănuieli? La urma urmei, cine-l împiedică să declare că între timp nu se urcaseră şi alţi pasageri în compartimentul cu pricina, în afară de slătinean, pe care nu-l cunoştea? Şi e posibil chiar să se fi urcat. În cazul ăsta, criminalul trebuia căutat printre ei toţi. Cine erau acei călători? Unde puteau fi găsiţi? Iată cum lucrurile, apucând pe calea aceasta, ajungeau iarăşi într-un punct mort.”

Voinea se ferea să stârnească atâta zarvă. Mai ales pentru o afacere cu un rezultat îndoielnic. O astfel de învinuire făţişă, zdrobitoare prin greutatea ei, n-ar rămâne fără urmări, dacă, de pildă, doctorul