ar scăpa cu faţa curată. Ele se vor răsfrânge de bună seamă asupra acuzatorului. Îi vor zdruncina stima de care se bucura, ca şi situaţia. Un proces de calomnie ar fi fost de neînlăturat. Era doar vorba de grave injurii la adresa unui om.

Cumpănit, fostul procuror ţinea să înlăture orice neplăceri. Nu făcea un pas fără să ştie locul unde punea piciorul. Trebuia să chibzuiască îndelung, să prevadă totul, şi apoi să treacă la faptă.

„Cu toate astea, se poate foarte bine ca Magheru să fie nevinovat. S-au mai văzut cazuri când oameni inocenţi au avut de îndurat urgia justiţiei pentru că aparenţele erau împotriva lor! Câţi din aceştia n-au fost chiar osândiţi? Câţi n-au zăcut ani întregi prin închisori? Tot aşa şi cu doctorul. Mărturisise că n-a cunoscut pe Matei şi că n-a călătorit cu el. Ei şi? Nu mai departe, Kaminski, precum şi alţii, vorbeau că Magheru s-ar fi scrântit la cap. În cazul ăsta, trebuie să ne mirăm că doctorul spunea că nu cunoştea pe Matei?”

Într-adevăr, descoperirea lui Voinea cerea răbdare ca să poată fi valorificată. Răbdare multă şi tact. Cine-l zorea la urma urmei? Dacă Ilarie era asasinul, nu va scăpa în niciun caz din ghearele justiţiei.

Moşierul gândea aşa:

„Am să-l cercetez pe îndelete. Voi afla ce a făcut după ciocnire? Cum trăieşte? Ce venituri are?  Îi voi scormoni trecutul. Viaţa de toate zilele… Dacă e în posesia unei averi nemuncite se va arunca în cheltuieli, va trăi pe picior larg, va risipi în dreapta şi-n stânga, ca un nabab. E un indiciu bun. Dacă i-aş face o percheziţie acasă, în lipsă? Poate pun mâna pe ceva compromiţător. N-ar fi rea ideea! Dar cum să pătrund acolo? În ce calitate? Nici măcar nu-l cunosc personal.”

Tresări. Îi venise o idee straşnică în minte. Chiar el ridicase de la Banca Argeşului suma de 600.000 lei. Pentru a face faţă unor plăţi urgente reţinuse 100.000 iar restul 500.000 îi încredinţase cumnatului său ca să cumpere stabilimentul acela blestemat. Bancnotele erau noi-nouţe în serie. Acest fapt îl remarcase chiar la ghişeul băncii, întrucât era scutit de a număra atâtea hârtii.

Înviorat de nădejde alergă la birou, deschise casa de bani. Din pachetul de o sută de mii nu cheltuise mai mult de trei sferturi: drumul la Caransebeş, înmormântarea şi alte plăţi mărunte.

Luă hârtie şi creion. Prima bancnotă din cele 24 rămase purta numărul 0995 seria 296. Urmau aşa mai departe crescând. Hârtiile din vesta cumnatului său aveau, aşadar, numere în continuare. Bun! Ultima bancnotă trebuie că a purtat numărul 1119 – seria 296. Dacă va obţine de la Magheru, indiferent prin ce mijloace, o bancnotă având, numărul între 0119 şi 1119, seria 296 s-a isprăvit cu el! E neîndoielnic asasinul! Dovada e zdrobitoare ca însăşi evidenţa. Prins cu mâţa în sac nu-i mai rămânea decât să recunoască deschis.

„Până una-alta, trebuie să-i fac cunoştinţa cât mai repede. Am pierdut timp preţios. Dar, uite, ideile nu vin la comandă. Intrând în legătură cu el, nu se poate să nu-mi pice în capcană. Adică să nu se atingă de banii jefuiţi. În caz că n-ar avea nevoie de ei, presupunând că salariul de medic îi ajunge, am să-l împing la cheltuieli mari, de pildă, îi voi propune să cumpere un corp de case (avea una pe Bulevardul Gării) cu o sumă derizorie. Ca să nu scape chilipirul din mână, doctorul se va grăbi să încheie tranzacţia. Ori, la efectuarea plăţii e imposibil să nu folosească o parte din banii furaţi.”

Atât îi trebuia lui Şerban Voinea, asta aştepta!

Numaidecât se aşeză la birou şi aşternu procurorului din Caransebeş o scrisoare în care indică seriile şi numerele bancnotelor dispărute. Isteţ, fostul magistrat, căuta să fie acoperit în vederea cercetărilor pe care, de astă dată, îşi propusese să le ducă până la capăt, cu orice sacrificiu. Cum ar fi dovedit autorităţilor că o bancnotă prinsă de la Magheru era într-adevăr dintre cele prădate cumnatului său?

„Iată, domnilor, se adresă moşierul unei mulţimi imaginare, am aici copia trimisă procurorului la data cutare. De unde puteam să prevăd eu atunci că bancnota de faţă va purta un număr notat de mine? Adică un număr compromiţător? Dar doctorul a fost în trenul accidentat, a călătorit cu victima în acelaşi vagon, chiar în acelaşi compartiment. Asta tot coincidenţă se cheamă? Nu, domnilor, el e asasinul. Nu mai poate tăgădui. Trebuie să mărturisească.”

IV

Când se întoarse acasă, soţia sa Elena îl întâmpină de la uşă. Arăta îngrijorată:

— Şerbane, Marilena, e bolnavă.

— Ce are?

— Închipuieşte-ţi: febră tifoidă.

— Ce spui? se miră bărbatul. De unde ştii?

— Am trimis după doctorul Preda. A văzut-o adineauri. Avea de ieri temperatură şi nu spunea nimic. Noroc că Henriette a observat la timp.

Voinea, urmat de nevastă-sa, coborî la etaj s-o vadă. Într-o cameră cu pereţii albi, ca de spital, şi mobilă tot albă, zăcea o fată întinsă pe spate, cu capul sprijinit pe câteva perne.

— Ce ai tu, drăguţă? o întrebă unchiul Şerban apropiindu-se.

— N-am nimic, răspunse capul de păpuşă, cu obrajii încinşi de febră.

— Ia spune, ce te doare?

— Nimic. Lasă-mă-n pace!

Elena şopti la urechea soţului:

— Sărăcuţa, e nervoasă… Nu-i mai vorbi…

Şerban n-o ascultă! O fată de şaptesprezece ani, nervoasă? Mai degrabă, râzgâiată. Şi poate, chiar rea.

— Ce ţi-a spus, doctorul?

— Te rog, unchiule, să nu-l mai chemi. Nu pot să-l sufăr…

— De ce, fetiţo?

— Miroase. Înţelegi tu, miroase urât.

— Bine, să aducem pe altcineva.

— Nu vreau pe nimeni. Sunt sătulă de doctori şi doctorii.

Ce era de făcut cu fata asta atât de sensibilă şi capricioasă? Şerban Voinea cu Elena se retraseră într-un colţ să se sfătuiască.

— Draga mea, nu trebuie să cedăm capriciilor ei.

— Ştiu, Şerbane. Uneori Marilena mă scoate din sărite, îmi vine să… Deşi e nepoata mea.

Lui Voinea îi sosi un gând bun, rudă cu preocupările-i actuale.

— Sunt de părere să aducem pe doctorul Magheru. Ce zici?

— N-am auzit de el. Cine e?

— Un nou medic la Spitalul Comunal.

— E bun? Ce specialitate are?

— Probabil, internist, nu ştiu sigur… Numai să-l accepte domnişoara noastră.

— N-o să aibă încotro… Bine, dacă vrei, trimite după el să vină…

De fapt, pe moşier nu-l interesa boala Marilenei, el dorea în principal să se apropie de Magheru, să facă legătura cu