Aşa că după-amiază, Ilarie Magheru se pomeni cu şoferul lui Voinea care-i înmână o scrisoare cu câteva rânduri.

— Cine-i bolnav?

Şoferul îi făcu semn cu mâna să se uite în scrisoare. Doctorul înţelese că era mut şi nu-l mai descusu. Se urcă în maşină şi peste câteva minute suna la uşa moşierului. Fu introdus în salon unde îl aşteptau soţii Voinea.

— Domnule doctor te-am văzut în două rânduri la club şi mai cu seamă am auzit vorbindu-se despre dumneata la modul superlativ, îi spuse amfitrionul strângându-i mâna. După care se adresă soţiei: Draga mea, dă-mi voie să-ţi prezint pe doctorul Magheru…

Ilarie sărută curtenitor mâna doamnei Voinea.

„Ce tânăr distins!” gândi femeia după examenul sumar al privirilor la care îl supuse din primele clipe.

— Unde este bolnava?

Soţii Voinea îl puseră la curent cu câteva antecedente. Fata ducea o viaţă singuratică în compania guvernantei, ocupându-se în special cu muzica, pentru care nutrea o pasiune deosebită. De ieri avea febră. Preda, medicul curant, fusese izgonit. Pacienta nu-l putea suferi din motive fără importanţă. De la un timp, devenise foarte nervoasă. Sugerară doctorului s-o vadă în prezenţa doamnei Henriette.

Când Magheru pătrunse în camera albă, un glas subţire îi ţiui în urechi:

— Je n’ai pas besoin, de médecin. Je vous en prie épargnez moi! Un peu de musique me ferait du bien. Henriette, jouez moi quelque chose. Du Chopin, voulez-vous?{9}

Ilarie, prevenit, auzind cele spuse, fără să scoată o vorbă, se aşeză dinaintea pianului şi începu un vals din postumele lui Chopin. Bolnava ascultă domolită, apoi furată de muzica nostalgică izvorâtă din marea cutie unde parcă se ascundea toată setea de viaţă după care tânjise compozitorul. Ilarie mai execută şi celelalte valsuri postume.

Când se apropie de bolnavă, ochii ei înotau în lacrimi.

— Plângi, domnişoară? făcu el surprins. De ce?

— Mă doare Chopin… Dar durerea asta n-aş vrea de loc să-mi treacă… Îmi face atât de bine!

„Cum dilată muzica asta sensibilitatea unor fiinţe. E o doctorie miraculoasă pentru suflet”, gândi Magheru.

Apoi, apropiindu-se de pacientă, o întrebă surâzând larg:

— Dragă domnişoară, acum, după ce am pus la cale durerile sufleteşti, să vedem ce e cu celelalte dureri…

Zâmbi şi fata. Părea că îi plăcuse această introducere în… medicină.

— Sunteţi cu adevărat medic?

— Da, medic şi pianist. Primul vindecă bolile trupeşti, al doilea pe cele sufleteşti. Îmi dai voie să te examinez?

Fata zâmbi mai tare… Pe faţa ei răsărise soarele. Înclină adânc din cap.

— Da, desigur…

Se uită la el bucuroasă şi mirată. Nu era de crezut ca un doctor să fie atât de tânăr şi frumos ca Chopin. În închipuirea ei, medicii erau bătrâni, cu barbă, ca urâciosul de Preda, sau alţii aşijderea, cum văzuse la Paris şi la Berlin.

Ilarie o întrebă de când nu se simte bine, dacă are temperatură? Nu cumva simte dureri în pântece? Fata răspundea încet, ocolindu-i stânjenită privirile.

— Dă-mi mâna…

Marilena se codi puţin, apoi o scoase şovăielnic de sub pătură şi i-o întinse albă şi caldă. Doctorul o luă într-a lui (bijuterie, nu alta!) îi cercetă pulsul: 126 bătăi pe minut. (M-da, e dichrot!) Puse termometrul: 38 şi două linii. (Hm!) Clătină din cap.

— Aiurează? întrebă pe Henriette.

— Da, uneori…

— Acum, te rog, domnişoară Marilena, să desfacem puţin cuvertura.

— A, nu! Nu! se împotrivi ea. Asta nu!

— Dumneata eşti o fată frumoasă şi inteligentă. Nu trebuie să te jenezi de medici.

— Scumpa mea, domnul doctor îţi vrea binele, interveni şi guvernanta.

— Nu pot… Mi-e ruşine! se încăpăţână bolnava.

— Atunci nu-ţi mai cânt, nimic. Ne înţelesesem că ai să mă asculţi…

— Mon Dieu, ce mă fac, se văita ea pierdută, luptând cu sine. Dar numai puţin… aici… Atât şi nimic mai mult…

Cu mii de ezitări îşi dezgoli o bucată din piept, părând că se rupe ceva din ea, arătându-i goliciunea.

Numaidecât doctorul observă pe piele pete roşii din loc în loc. O palpă peste aşternut (altfel nici nu era cu putinţă) în regiunea abdominală.

— Te doare aici când apăs?

— Puţin!

— Dar aici?

— Da.

— Şi aici?

— Mă doare.

— Exact fosa iliacă dreaptă, socoti doctorul, deplin luminat asupra diagnosticului.

Recomandă bolnavei repaus complet. Nu avea voie să se alimenteze decât cu lapte, ceai ori tizane. Din când în când va face gargară cu clorat de potasiu sau apă oxigenată. Ochii trebuie de asemenea îngrijiţi bine. Comprese cât mai dese muiate în acid boric.

Scrise o reţetă şi o dădu Henriettei. Apoi se adresă fetei:

— Vezi ce repede a mers? Ne-am speriat degeaba.

— Da, aşa e… conveni ea. Acum îmi cântaţi?

— Fireşte că da. Mă ţin de promisiune. Drept să-ţi spun, îmi place şi pianul. Are o sonoritate care pur şi simplu mă farmecă.

— E Pleyel.

— Am observat.

Astfel, odaia albă fremăta aproape două ore în prezenţa nevăzută a lui Chopin, Debussy, Beethoven şi Mozart.

— Mâine veniţi, domnule pianist?

— Doctor, rectifică Ilarie. Sigur că am să viu ca să văd cum îţi merge…

Fata bătu din palme:

— Ce bine-mi pare! Ce bine-mi pare!

Soţii Voinea uitaseră de medic. Când el reveni să le aducă rezultatul pluteau în mirare. Un examen chiar atât de minuţios? (Evident era necesar) Şi… domnişoara cum s-a comportat? (Foarte bine) Foarte bine? Ciudat! Ce aţi găsit? (Are febră tifoidă)……

— Nu trebuie să vă îngrijoraţi, e o formă uşoară. Voi îngriji de aproape pe fiica dumneavoastră în evoluţia bolii. Ţin foarte mult ca prescripţiile mele sa fie respectate întocmai.

Spunând acestea Ilarie salută pe soţii Voinea şi se retrase.

„Ciudat, îşi zise moşierul, tânărul ăsta îmi face o impresie bună. Să fie el un criminal de rând? Zău, nu ştii ce să mai crezi.”

Magheru veni regulat zilele următoare. Boala Marilenei evolua fără complicaţii. Pojghiţa de gheaţă dintre pacientă şi medic se topise pe nesimţite, mai ales datorită muzicii. Îi cânta câte o oră, două, respectându-i preferinţele (în special Chopin) pe cât era cu putinţă.

— Dar, domnişoară, aş vrea să te aud şi pe dumneata. Şi te rog să te dai jos din pat.

— Când mă fac bine de tot, vă cânt ce doriţi. Dumneavoastră mă acompaniaţi, nu-i aşa? Sunt soprană, dar vocea mea…

— Da? N-am ştiut. Sunt nerăbdător să te aud. Felicitările mele, domnişoară Marilena…

— Vă spun un secret: adevăratul meu nume e… Marlen.

Marlen? Auzind acest cuvânt, doctorul înlemni. Numele iubitei moarte înviase brusc. Va să zică şi pe această fată bolnavă o cheamă la fel?!!

— Toţi îmi spun Marilena… Numai persoanele preferate