Într-atâta s-au purtat tinerii legionari de frumos, de atent, de plin de abnegaţie şi drag cu el şi atât adânc respect i-au vădit celui mai vârstnic dintre ei, încât până la urmă i-au înmuiat inima.

  Înainte de a-şi da sufletul – cu greu, fiindcă orice respiraţie ajunsese un spasm —, Filipescu 1-a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut spovedi părintelui Todea şi s-a stins împărtăşit. După câteva săptămâni a încetat din viaţă şi băiatul care-l îngrijise filial*.

  Psalmul 38, 18: „Lasă-mă să mă odihnesc mai înainte de a mă duce şi a nu mai fi.”

  Octombrie 1958

  Cozile la care se rânduiesc evreii pentru depunerea de acte în vederea emigrării în Israel încep de pe la trei noaptea, apoi de pe la două, de pe la unu, de pe la unsprezece.

  Sunt alcătuite de mici comercianţi minaţi, de bătrâni şi bătrâne rămaşi singuri în ţară, dar şi de membri de partid, directori şi directori generali de ministere, funcţionari superiori din institute centrale de stat, cadre din aparatul politic, din organele de miliţie şi securitate.

  Impresia pe care o fac cozile e puternică. Sunt ovrei, totuşi, şi-n mine încep a mocni sentimente ciudate. Iar tata tună şi fulgeră. Tata, dealtfel. (Dar asta-i altă poveste. Casa în care locuiam, nu a noastră, fusese bombardată la 4 aprilie patruzeci şi patru. După 23 august ne primise la ea fiica generalului Butoianu, nea Mihai, fost coleg de clasă cu tata la liceul real Nicolae Bălcescu din Brăila. De la spatele bisericii Olari până-n calea Moşilor pe unde încep să intre coloanele ruseşti dinspre Colentina sunt câţiva metri.

  La 30 august stăteam şi eu pe marginea trotuarului şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă lacrimi amare şi tu la fel. Hai acasĂ. Îl iau pe tata prudent de mână şi mergem binişor spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.)

  * De la Ioan Ianolide aflu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din „sfinţii închisorilor”. (Nota aut.)

  — Gestul acesta al scoaterii paşaportului din buzunar are într-însul ceva de truc, de scamatorie, de pehlivan. Sau de copil odios, răzgâiat. Degetele încrucişate. Poa. Nu mă mai joc. Vreau la mama. Domnul Goe. Aidoma ţâncului care când nu-i mai place, nu-i mai convine, se retrage, o ia posomorât spre casă. Sau câştigătorului care se ridică după ce a umflat toate poturile. Vreau la mama. Vreau acasă. Nu mă mai joc. Îi bagi pe toţi în horă, îi aţâţi, tocmeşti lăutarii, încingi petrecerea, strigăturile de la tine vin, eşti cu ei – şi-i laşi baltă, mască, ţuţ. Adio. Plecăm. N-am cuvinte. Ia-l de unde nu-i. Edgar Vălas cu bine. Observaţi la calitate. Trio Iozejhiv. Doctorr King, şedinţe de fachirism. Mafalda, Calea Dorobanţi 43. Hârtia glonţ scoasă din vestă ca asul de pică de sub mânecă. Laila, celebra votantă, calea Griviţei 373, tramvaiul 12 şi 24, în fundul curţii, de la 9-l3 a.M. Şi de la 17-20 p.m., în lipsa mea de acasă primeşte soţul meu, profetul Theodorescu. Şiretlicul, escrocheria, trişarea, păcăleala. Dacă-s proşti.

  Oamenii cu scaun la cap sunt scârbiţi – unii zâmbesc. Oamenii mai simpli sunt cuprinşi de o pică, o râcă, o ciudă, o ură, cu sorţi de lungă durată. (Cervantes în Algeria, după ani de zile, izbuteşte să organizeze cu alţi câţiva o evadare. Noaptea se întâlnesc cu toţii pe ţărm. Corabia tocmită e acolo, gata de plecare. Lipseşte însă unul dintre ei. Îl aşteaptă. Trece timpul. Se hotărăsc să plece fără cel care-i în întârziere. Cervantes stăruie: să-l aşteptăm, închipuiţi-vă deznădejdea lui când va sosi şi va vedea corabia în larg. Mai stau, se perpelesc, vine şi cel lipsă. Era turnătorul. Sunt prinşi cu toţii şi duşi înapoi în sclavie.

  Povestea aceasta atroce – unde Cervantes apare atât de nobil, dovedindu-se că nu întâmplător a scris el Don Quijote – mi-o aduc aminte, fără legătură directă, cozile de la prefectură.)

  — Tot printr-o asociaţie de idei pe care, la început (apoi însă da) nu mi-o pot lămuri, îmi aduc aminte de (pseudo) memoriile lui Ciano, citite prin 1946-l947.

  După 1942, dintr-odată, iată că tonul memoriilor lui Ciano se schimbă: acum vorbeşte ca un european, ca un aristocrat, ca un gentleman, ca un liberal; ororile naziste îl scârbesc şi-l înspăimântă. Vrea pacea, vrea liniştea, vrea le bon vieux temps! 38 Ia te uită! S-a zis cu imperiul, cu violenţa, cu uleiul de ricină; el, Ciano, oricum, să se ştie, nu-i decât un diplomat, ca Talleyrand, ca Vergennes, ca Metternich. El usturoi n-a mâncat. El unul mâinile cu sânge nu şi le-a murdărit. E un om de lume, cu păcate, dragă Doamne, dar mereu cu mănuşi albe.

  Şi încep să apară în memorii personaje noi: Dumnezeu, Papa, regele, principele Umberto. Dar când? Când îşi aduce aminte Ciano de micul rege, de Papă, de Talleyrand, de Europa? Când 1-a încolţit frica şi s-a văzut că trupele aliaţilor germani nu vor câştiga războiul. Nu înainte. Numai atunci vechea, sănătoasa frică şi-a recunoscut copilul: mamă bună. Numai atunci apare iar Il conte şi se pornesc a străluci valorile vechii civilizaţii liberale şi candelabrele saloanelor europene.

  Şi la evrei vedem o revenire la trecut şi repudieri: dar repudieri provenite nu dintr-o evoluţie ori o cutremurătoare descoperire, ci datorită unor prea concreţi factori externi.

  — Ierarhia păcatelor.

  Biserica le împarte în: veniale, de căpetenie, strigătoare la cer şi cele împotriva duhului sfânt.

  Închisoarea cunoaşte numai două categorii: cele care se iartă (traficul de devize şi aur, trecerea ilegală a frontierei, furtul, omorul, curvia, preacurvia, pederastia, parazitismul, vagabondajul, defăimarea instituţiilor de stat) şi cele care nu se iartă