(şantajul şi turnătoria). (Nu le iertăm noi, oamenii; când e căinţă cutremurătoare, Dumnezeu ştie el ce face; în Procesul lui Iisus de Diego Fabri, Maica Domnului îşi întinde broboada de femeie sărmană pe capul trădătorului scuturat de hohotele de plâns ale părerii de rău.)

  — Diviziunea muncii.

  Occidentalii (Beckett, Ionescu, Cioran.) sunt nenorociţi pentru noi; iar noi – noi care ştim ce poate fi un petic de cer, o felie de pâine, un pat propriu, un cui, un creion – suntem fericiţi pentru ei.

  Aprilie 1960

  Din camera 18 suntem scoşi după o lună şi risipiţi prin alte celule. Am norocul să fiu luat odată cu naşul meu şi dus la 24, unde primul om de care dăm e călugărul care m-a creştinat şi care fusese scos două zile după botez.

  În noua celulă atmosfera de exaltare şi de interes aprins pentru schimbul de idei nu mai există ca în cealaltă. S-a culcat soarele şi a răsărit luna. După a duhului şi a focului, urmează o perioadă a deprinderii traiului cotidian. Brusca deosebire de nivel spiritual şi energetic mă pune serios la încercare şi-mi dă de înţeles că lucrul greu nu este să răspunzi unei situaţii aprige, fie ea chinuitoare, ci să deprinzi a rezista frecuşului zilnic al banalităţii. Şi Mauriac, citându-l pe Charles Du Bos: a şti să crezi şi fără acompaniamentul muncii neîntrerupte. Da, aşa e: deodată muzica nu se mai aude, ca şi cum ai fi trecut de colţul străzii. Aici să te văd, băiete! La anchetă era o luptă, un vârtej absorbant şi-mbătător în felul lui, dar acum în cenuşiul plictisitor al programului (fie al programului cu totul excepţional din puşcărie care, oricât de altul decât cel din afară, tot un train-train de vie39 este – şi cât de calculat de gol este: Insul, Timpul şi Ceilalţi) ce rămâne? Ce ai mai propriu, ce eşti: vlaga, osânza, materia cenuşie, hormonii – TU!

  Am din fericire drept sprijin pe naşul meu şi pe cuviosul Mina. Viaţa de mânăstire (şi poartă rasa de când era flăcăiandru) 1-a pregătit de minune pe călugăr pentru închisoare şi 1-a învăţat ceea ce este esenţial pentru a răbda: să ştii să taci, să nu te mire şi să nu te necăjească nimic, să fii surd, să fii hotărât a îndura totul fără a crâcni (fără a cârti, zic monahii), cu o egalitate oarbă şi încăpăţânată, având drept ideal nepăsarea, de nu chiar nesimţirea. Iar dintre acestea cele mai mari sunt: tăcerea şi nepăsarea. Textul biblic (Iacov 3, 2) – în care se afirmă că cine-şi poate înfrâna gura îşi poate înfrâna trupul întreg şi toată fiinţa – are un caracter ştiinţific şi experimental întru nimic inferior al unuia de, să zicem, Claude Bernard.

  Naşul, aici, se arată din ce în ce mai „spiritualist”, ceea ce în limbajul intelectual al camerei desemnează un amestec de spiritism, parapsihologie şi credinţă în metempsihoză. Spiritismul nu-mi spune nimic. Mihai Avrămescu şi Pavel SiM. Mi-au dat să-l citesc pe Guenon care a făcut ţăndări din spiritism – dar e, la mine, şi o reacţie repulsivă personală; cât priveşte însă parapsihologia, la locul ei de îndreptăţită disciplină psihică bazată pe observaţii, nu poate fi contestată. După ce s-a râs atâta de ei, biocurenţii doctorului Giurgea de la Militari sunt acum în domeniul public al ştiinţei.

  Dar până şi spiritismul (răspândit pe unde n-ai crede: căpitanul de jandarmi M. D. Are un prieten care a fost regele Ludovic-Filip şi cunoaşte o doamnă care e reîncarnarea reginei Elisabeta a Angliei) în atmosfera seacă şi cumplită a celulei, întrucât e altceva decât odiosul concret, bob număratele obiecte utilitare (prici, tinetă, balie, ciubăr, masă, căniţă, gamelă, gata) şi lumina brutală a becului, ni se impune ca îmbietor. În orice caz evocă încăperi cu mobile de prisos ori cu lampa stinsă, ceea ce nu-i lucru de lepădat. În celulă orice taină dispare: puţinătatea lucrurilor, cunoaşterea aprofundată a obiceiurilor şi caracterului oamenilor din jur, invarianta absolută a curgerii timpului. Şi rezultă că printre altele – dar nu departe de apă, somn, closet, vitamine, mişcare – avem neapărat nevoie şi de penumbre, de niţel mister. Orice formă de spiritologie apare binevenită şi purificatoare. Aşa încât ascult fără a mă supăra multe relatări despre spirite albe, spirite albastre şi spirite roşii, despre Ketty King şi Sir William Crookes (Ketty 1-a păcălit pe Sir William: acasă la el îi apărea, când însă ilustrul fizician a vrut să repete experienţa la sediul Academiei Regale, n-a mai venit; de ce? a întrebat-o apoi şi a primit răspunsul: ca să te fac de râs, drăguţule; şmecheroasă nevoie mare) şi mă familiarizez cu Alain Kardec, Leon Denis, Raoul Montendon, Gabriel Delanne şi Sir Russel Wallace. Şiruri de umbre firave se strecoară sfios în celula douăzeci şi patru, conştiente parcă de inconsistenţa lor, dar pline de bunăvoinţă, sărmanele (chiar şi lui Ketty King – în rochia ei bufantă din secolul XVII, – nu-i mai arde de pozne, din milă pentru noi), şi îndulcesc întrucâtva arşiţa materiei cu stropi de iluzie. (În această a doua celulă de închisoare se petrece, îmi pare, ceva asemănător cu ceea ce trebuie să se fi întâmplat pe drumul către Emaus. Mântuitorul nu mai e printre ai Săi, mirele a plecat. Dar se cuvine să începi, tu, om, a secreta fidelitate şi un nou fel de fericire, mai în surdină, şi să desprinzi realitatea prezenţei Mângâietorului în locul cel mai neaşteptat, mai arid; în tine. Trebuie să dai tu însuţi mai mult, nu mai eşti simplu spectator, nuntaş, ci participant cu drepturi egale, asociat, făuritor de fericire pe cont propriu. Trebuie să dovedeşti un lucru foarte greu, că nu numai începutul – nunta – e curat, ci şi că traiul cotidian poate fi menţinut la un grad acceptabil de relativă nobleţe şi demnitate. La fel ca începutul nu e: şi ne doare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre copilărie şi maturitate: durerea recunoscută şi răbdată, acceptarea inevitabilei diferenţe de nivel dintre puritatea nunţii şi a sărbătorii şi impuritatea zilelor de