Jilava, martie 1960

  Greşeala lui Nietzsche, proclamă Al. PaL. În zgomotul asurzitor al camerei optsprezece (Cine se-nscrie la tun? unde ai pus iar căniţa, dom'le? Prapură pe franţuzeşte e oriflamme, abassourdi pe englezeşte e flabber-gasted. Băgaţi de seamă cine mergeţi la tun, nu mai e decât foarte puţină apă! Pipetă pe franţuzeşte nu mai ştiu, prinţule, dumneata-ţi mai aduci aminte cum e pipetă pe franţuzeşte?), este că a dispreţuit cele mai virile sentimente şi printre ele pe cel mai îndeosebi viril, de care dau atât de frecvent dovadă eroii homerici sau eroii medievali: mila. Lacrimile sunt şi ele apanajul războinicilor în Iliada. (Mila, aveam să citesc după eliberare, în opera lui Eugen Ionescu, mila nu este sentimentală, domnilor nitzscheeni, ci umană şi bărbătească. A1. PaL. Vorbise mai înainte ca vreunul din noi să fi citit acele cuvinte ale lui Eugen Ionescu.)

  Manole despre nebunie: cel mai pertinent lucru în privinţa nebunilor 1-a spus Salom Alehem: nebunul nu sparge numai geamurile altuia.

  Putem aşadar şti oricând şi oriunde dacă nebunul e nebun adevărat ori prefăcut. Dacă sparge numai geamurile altuia, înseamnă că nu e sincer, iar dacă le sparge pe ale lui ori pe ale altora şi pe ale lui nu încape îndoială că e nebun autentic.

  Nebuni autentici: 1948, Radu Cioculescu: nu dă la Securitate numele – neştiute de această instituţie – celor (mă număr printre ei) care l-au ajutat la redactarea şi transmiterea în străinătate a unor memorii. 1950, A. L. Zissu: refuză semnarea apelului pentru pace de la Stockholm; le spune celor veniţi cu pantahuza că el e pentru război, îi beşteleşte, îi alungă – şi nenorociţii, îngroziţi, o iau la fugă dându-şi seama că fiind trei vor fi siliţi să-l denunţe.

  Cernica, 1965

  Părintele stareţ Roman: vina cea mare a fariseului nu este atât mândria, cât e convingerea că-şi ajunge sieşi, că se poate îndreptăţi de unul singur, că nu are nevoie de Dumnezeu.

  Iar despre timp: creştinul e cel care nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează. (Nu cumva pentru creştin e mai ales valabil versul lui Mallarmé, unul din cele mai frumoase ale limbii franceze: Le vierge, le vivace el le bel aujourd'hui”40?)

  Septembrie 1940

  Citesc cu stranii simţăminte de satisfacţie (numai Casandra a ştiut cât e de dureros să vezi că ai avut dreptate), lipite pe ziduri şi stâlpi, manifestele mişcării legionare împotriva lui Carol al II-lea. E un drept la critică pe care autorii manifestelor şi l-au câştigat prin suferinţă. Dar, peste câteva zile, anumite declaraţii şi articole duhnesc a răzbunare şi prea multă pricepere în arta folosirii părţii de unde bate vântul. Copleşitor titlu al unui scurt articol de Iorga: Să nu fim mojici.

  Jilava, camera O, decembrie 1963

  Profesorul Vasile Barbu, fost şef al organizaţiei legionare de Vlaşca: îţi spun adevărul, îţi vorbesc ca unui camarad. Căpitanul, s-o ştii, era mai presus de orice credincios. Dacă trăia, legiunea nu ar fi ajuns ceea ce a devenit: o a cincea coloană germană. Creştină şi românească era legiunea pentru întemeietorii şi fruntaşii ei, omorâţi toţi cu juvăţul de Carol al II-lea. Idealul lui Codreanu a fost Icoana şi după ea ar fi întocmit rânduiala ţării, nu după programul de la Nürenberg. Dar dacă au rămas în viaţă numai un pumn de executanţi şi-n jurul lor nişte zurbagii.

  — Spiritului european dr. Al.-G. Îi reproşează ataşamentul feroce, animalic, pentru viaţă. Europeanul e aproape incapabil de sinucidere: dovadă de laşitate. Asiaticul e mai detaşat, nu atât de jalnic înrobit de existenţă. În creştinism (nu contestă) precumpăneşte cultul vieţii veşnice, dar la european, la omul alb, vede altceva: o frică josnică, o cramponare cu orice preţ, cu preţul oricărei ticăloşii, oricărei crime, de verbul a trăi. Cramponarea asta la viaţă, de câine estropiat, de orb paralitic, de canceros înnebunit de suferinţe şi care tot mai suge vitamine, de trădător care pentru a scăpa de moarte şi-a vândut neamul întreg şi tovarăşii toţi, o exprimă cel mai bine pronumele neutru nereflexiv, de lipsă în româneşte: on veni vivre sau în nemţeşte: man will leben. Formula cea mai deprimantă: es will leben, aplicată omului.

  Iulie, 1952

  Tata e la fabrica de sticlărie de la Pădurea Neagră, tocmai în Bihor, împlinind unsprezece luni într-o aceeaşi întreprindere (aproape de necrezut), eu mă aleg cu un concediu de douăsprezece zile lucrătoare. Merg să le petrec la Timişul de Sus, unde maicile augustiniene mai au şi acum o pensiune (Manole: i-a apucat pe toţi ovreii mare dragoste de mânăstiri şi de catolicism).

  Clădirea dinspre şosea a instituţiei lor fiind ticsită, sunt cazat într-o anexă lângă bisericuţă, unde locuieşte permanent văduva ministrului C, care a jucat un rol însemnat în crearea localităţii Timiş.

  Deîndată după sosire, cer voie să-i prezint respectele mele Doamnei C; mă primeşte cu bucurie şi-şi aduce bine aminte de tata.

  După câteva zile mă îmbolnăvesc destul de rău; vecina mea îmi aduce pâine prăjită şi ceai. Poartă – ca şi Alexandrina Cantacuzino şi celelalte doamne de la Asociaţia naţională a femeilor ortodoxe române (uneori şi Regina Maria) – o rochie de culoare închisă, de mătase; rochia îi vine până la bărbie şi-n jurul gâtului stă un lanţ lung de care atârnă o cruce masivă de argint. Ori de câte ori îmi aduce pâinea prăjită şi ceaiul, doamna C. Îmi face semnul crucii pe frunte.

  Februarie 1971

  Eu am venit ca oile mele să aibă viaţă şi să aibă belşug.

  Ioan. 10, 10

  Predica de alaltăieri a părintelui G. T. Şi scrisoarea din Ottawa a lui Toma Pavel coincid aproape; ca dată, ca subiect.

  În amândouă e vorba de tema ospăţului în toată învăţătura lui Hristos.

  Orice prilej îi cade la îndemână Domnului pentru ospeţe şi veselire. Se dau mese după o vindecare trupească (Mat. 8, 15; Marcu 1, 31; Luca 4, 39 şi 8, 55); după dobândirea unui nou