Uneori, în timp ce Soraya dormea alături de mine, stăteam întins în pat şi ascultam scârţâitul uşii batante de la verandă, pe care vântul o deschidea şi o închidea ritmic, cântecul greierilor ascunşi în grădină, şi aproape că simţeam golul din pântecele Sorayei, de parcă era ceva viu, care respiră. Golul ăsta pătrunsese în căsnicia noastră, în râsul nostru şi în momentele în care făceam dragoste. Şi noaptea târziu, în întunericul camerei noastre, simţeam cum se ridică din interiorul Sorayei şi se aşază între noi. Cum doarme între noi. Ca un nou-născut.

Iunie 2001

Am lăsat receptorul în furcă şi m-am holbat mult timp la el. Până când nu m-a lătrat Aflatoon nici nu mi-am dat seama cât de tăcută devenise încăperea. Soraya închisese sonorul televizorului.

— Eşti palid, Amir, mi-a zis, de pe canapeaua pe care ne-o făcuseră ai ei cadou de casă nouă pentru primul nostru apartament. Stătea acolo, cu capul lui Aflatoon cuibărit pe pieptul ei şi cu picioarele acoperite cu o pătură veche. Urmărea distrată pe PBS un documentar despre lupii din Minnesota şi corecta în acelaşi timp lucrările copiilor de la cursurile şcolii de vară. Era al şaselea an de când preda la aceeaşi şcoală. S-a ridicat în şezut şi Aflatoon a sărit jos de pe canapea. Generalul ne botezase căţelul – un cocker spaniol auriu – cu traducerea în farsi a numelui Platon, pentru că, zicea el, dacă te uitai suficient de mult şi de atent în ochii lui negri, puteai să juri că nutreşte gânduri înţelepte, poate chiar filosofice.

Sub bărbia Sorayei se vedea un început de guşă. Ultimii zece ani îi mai rotunjiseră şoldurile şi îi adăugaseră câteva şuviţe cenuşii în părul negru ca pana corbului. Dar încă mai avea chipul acela de prinţesă invitată la balul regelui, cu frumoasele ei sprâncene în formă de aripi de pasăre şi cu nasul a cărui linie elegantă desena o uşoară curbă, asemenea unei litere din vechile scrieri arabe.

— Eşti palid, a repetat Soraya, punând teancul de foi pe masă.

— Trebuie să plec în Pakistan.

S-a ridicat în picioare.

— Pakistan?

— Rahim Khan e foarte bolnav.

O gheară mi-a strâns inima când am rostit cuvintele astea.

— Vechiul partener de afaceri al lui Kaka?

Nu îl cunoscuse niciodată pe Rahim Khan, dar îi povestisem eu despre el. Am încuviinţat.

— Of, a zis ea, îmi pare atât de rău, Amir!

— Eram foarte apropiaţi, am zis. Când eram copil, îmi aduc aminte că a fost primul adult pe care l-am privit ca pe un prieten.

Mi-i aminteam, pe el şi pe Baba, bând ceai în biblioteca lui Baba, apoi fumând la fereastră, în timp ce o mireasmă dulceagă venită dinspre grădină răsucea coloanele gemene de fum de ţigară.

— Îmi amintesc că mi-ai povestit despre asta, a mai zis Soraya. Apoi a făcut o pauză. Cât timp vei fi plecat?

— Nu ştiu; vrea să mă vadă.

— Este…?

— Da, nu e nici o primejdie. O să mă întorc teafăr şi nevătămat, Soraya.

Da, asta era întrebarea care-i stătuse pe buze încă de la începutul discuţiei. Cei cincisprezece ani de căsnicie ne transformaseră în ghicitori de gânduri.

— Ies puţin să mă plimb.

— Vrei să vin cu tine?

— Nu, aş prefera să fiu singur.

M-am urcat în maşină şi m-am îndreptat spre parcul Golden Gate. Am luat-o apoi la pas pe malul Lacului Spreckels, din partea de nord a parcului. Era o după-amiază frumoasă de duminică; soarele strălucea în apa pe undele căreia pluteau zeci de bărci miniaturale, împinse de briza răcoroasă din San Francisco. M-am aşezat pe o bancă şi am privit un bărbat care îi arunca o minge de fotbal fiului său, spunându-i să întindă braţul drept, din umăr, nu într-o parte. Mi-am ridicat privirea şi am văzut două zmeie roşii cu cozi lungi, albastre. Pluteau sus, deasupra copacilor din partea de vest a parcului, pe deasupra morilor de vânt.

M-am gândit la un comentariu pe care îl făcuse Rahim Khan, chiar înainte să închidă telefonul. Îl făcuse în trecere, ca pe un gând rostit cu voce tare. Am închis ochii şi l-am văzut la celălalt capăt al firului bruiat de tot soiul de interferenţe – cu buzele uşor întredeschise şi capul lăsat într-o parte. Şi iarăşi ceva din ochii lui negri, ca două lacuri fără fund, m-a făcut să mă gândesc la un secret nerostit între noi. Doar că acum ştiam că ştie. Bănuielile mele de-a lungul tuturor acestor ani fuseseră adevărate. Ştia de Assef, de zmeu, de bani şi de ceasul cu arătătoare fosforescente. Ştiuse dintotdeauna.

„Vino. Există o cale să redevii bun“, aşa îmi zisese Rahim Khan la telefon, chiar înainte să închidă. O spusese în trecere, ca pe un gând rostit cu voce tare.

O cale să redevii bun.

Când am ajuns acasă, Soraya vorbea la telefon cu mama ei:

— Nu, nu pentru mult timp, Madar jan – o săptămână, poate două… Da, da, tu şi Padar puteţi să staţi la mine…

Cu doi ani în urmă, generalul îşi fracturase şoldul drept. Avusese iar o migrenă şi, ieşind din camera lui, ameţit şi orbit de durere, se împiedicase de un capăt deşirat al covorului. Ţipătul lui o făcuse pe Khala Jamila să vină în goană de la bucătărie.

— S-a auzit ca un jaroo, o coadă de mătură ruptă în două, afirma ea cu plăcere, deşi doctorul îi zisese că nu avea cum să audă nimic. Fractura de şold a generalului şi toate complicaţiile care au urmat – pneumonia, toxinele din sânge, şederea prelungită în spital – puseseră capăt văicărelilor Khalei Jamila în legătură cu propria ei sănătate. Şi dăduseră tonul noilor jelanii legate de sănătatea generalului. Povestea oricui voia sau nu voia s-o asculte că doctorii le spuseseră că rinichii generalului nu mai funcţionează cum trebuie. „Dar ei nu au mai văzut rinichi de afgan până acum, nu-i aşa?“, zicea ea mândră. Ce-mi aduc cel mai bine aminte în legătură cu şederea în spital a generalului este că, după ce el adormea, Khala Jamila începea să-i cânte cântece pe care mi le aminteam din Kabul; le auzisem la vechiul radio cu tranzistori al lui Baba.

Fragilitatea generalului şi trecerea timpului îndulciseră şi relaţia lui cu Soraya. Mergeau împreună la plimbare, ieşeau