să ia prânzul împreună duminica şi, uneori, generalul rămânea la orele ei. Stătea în fundul clasei, îmbrăcat în vechiul lui costum gri lustruit, cu bastonul în poală, zâmbind. Ba chiar, uneori, lua şi notiţe.

 

În noaptea aceea, am stat întins în pat lângă Soraya – ea cu spatele lipit de pieptul meu, eu cu faţa îngropată în părul ei. Mi-am amintit de vremurile când stăteam amândoi cu frunţile lipite, după ce făcuserăm dragoste, şi ne sărutam şi ne şopteam tot felul de lucruri despre picioruşe mititele, primii paşi, primele surâsuri şi primele cuvinte, până ce ni se îngreunau pleoapele de somn. Apoi şoaptele s-au schimbat; vorbeam despre şcoală, despre noul meu roman sau chicoteam comentând vreo rochie caraghioasă de la ultima petrecere la care fusesem. Încă mai făceam dragoste cu plăcere, uneori chiar mai mult de atât, dar erau şi nopţi în care tot ce simţeam era uşurarea că am terminat, că mă pot depărta, uitând – măcar pentru un timp – lipsa de consistenţă a ceea ce tocmai făcusem. Chiar dacă nu o spunea niciodată, ştiam că şi Soraya simţea la fel uneori. În acele nopţi, ne rostogoleam fiecare pe partea lui de pat, lăsându-ne duşi de ceea ce ne salva întotdeauna – pe ea, somnul, pe mine, o carte.

În noaptea în care a sunat Rahim Khan stăteam pe întuneric şi urmăream cu privirea dârele argintii, paralele, pe care le desenase luna pe perete, strecurându-se printre jaluzelele lăsate. La un moment dat, cred că înainte de răsăritul soarelui, m-a furat somnul. Şi l-am visat pe Hassan alergând prin zăpadă, în timp ce cingătoarea chapan-ului verde i se târa pe jos, iar zăpada scârţâia sub cizmele lui negre, de cauciuc. Striga peste umăr: „Pentru tine, de încă o mie de ori!“

 

O săptămână mai târziu stăteam lângă hublou, într-un avion al companiei Pakistani International Airlines, şi mă uitam la doi oameni în uniformă care îndepărtau saboţii de la roţi. Avionul s-a desprins de pistă şi în scurt timp zburam, despicând norii. Mi-am sprijinit capul de hublou. Şi am aşteptat, în zadar, să adorm.

Capitolul XV

La trei ore după ce avionul meu a aterizat la Peshawar, mă găseam pe tapiseria scămoşată şi ruptă a banchetei unui taxi care mirosea puternic a fum de ţigară. Şoferul, un omuleţ transpirat care fuma ţigară de la ţigară, s-a prezentat ca fiind Gholam; conducea nonşalant şi nesăbuit, evitând în ultima clipă ciocnirile, fără să pună pauză torentului de vorbe care îi ieşeau pe sub mustaţă:

— … teribil ce se întâmplă în ţara asta a voastră, yar. Afganii şi pakistanezii sunt ca fraţii, vă spun eu. Musulmanii trebuie să se ajute între ei, aşa că…

L-am mai temperat, mulţumindu-mă să dau politicos din cap. Îmi aminteam Peshawarul destul de bine din cele câteva luni pe care le petrecusem acolo cu Baba, în 1981. Acum ne îndreptam spre vest pe strada Jamrud, trecând de Cantonament şi de casele lui luxoase, cu ziduri înalte. Zgomotul oraşului s-a strecurat brusc până la urechile mele, amintindu-mi de o versiune mai aglomerată a Kabulului pe care îl ştiam eu, mai ales a zonei Kocheh-Morgha, sau Bazarul Puilor, unde mergeam cu Hassan şi ne cumpăram cartofi tăvăliţi în sos chutney şi apă cu aromă de cireşe.

Străzile erau pline de biciclişti, de pietoni care traversau în toate direcţiile şi de ricşe motorizate, care lăsau dâre de fum albăstrui – toţi şi toate unduindu-se printr-un labirint de străduţe înguste şi alei. Negustori bărboşi înveliţi în pături subţiri vindeau abajururi făcute din piei de animale, covoare, şaluri brodate şi obiecte de aramă îngrămădite pe tarabele înghesuite pe şiruri nesfârşite. Oraşul clocotea de larmă: ţipetele vânzătorilor îmi ajungeau la urechi combinate cu bârâit de muzică indiană, cu rateurile zgomotoase ale ricşelor şi clopoţeii căruţelor trase de cai. Mirosuri bogate, plăcute şi neplăcute, într-o combinaţie unică, pluteau prin geamul deschis al portierei – aroma de pakora şi de nihari pe care Baba le iubise atât de mult, amestecată cu miasma gazelor de eşapament, motorină arse de la motoarele diesel şi cu mirosul de putred, gunoaie şi excremente.

Imediat ce am trecut de clădirile din cărămidă roşie ale Universităţii din Peshawar, am intrat într-o zonă pe care şoferul meu cel ciudat a numit-o „Oraşul afgan“. Am văzut magazine de dulciuri şi vânzători de covoare, dughene de kebab, copii cu mâini murdare vânzând ţigări, mici restaurante care aveau pictate pe vitrine hărţi ale Afganistanului – toate întreţesute cu agenţii de ajutorare situate pe străzi lăturalnice.

— Mulţi fraţi de-ai dumneavoastră sunt în zona asta, yar. Unii îşi deschid mici afaceri, dar cei mai mulţi sunt tare săraci. Şoferul a plescăit din limbă şi a oftat. Imediat ajungem.

M-am gândit la ultima dată când îl văzusem pe Rahim Khan, în 1981. Venise să-şi ia rămas-bun, în noaptea în care Baba şi cu mine am fugit din Kabul. Mi-am amintit cum Baba şi el s-au îmbrăţişat în hol, plângând încetişor. Când Baba şi cu mine am ajuns în Statele Unite, au păstrat legătura. Vorbeau la telefon de cinci-şase ori pe an şi, uneori, Baba îmi dădea şi mie receptorul. Ultima oară când vorbisem cu Rahim Khan fusese la scurt timp după ce murise Baba. Vestea ajunsese la Kabul şi mă sunase. Vorbisem doar câteva minute şi legătura se întrerupsese.

Şoferul a oprit în faţa unei clădiri înalte, la o intersecţie aglomerată unde se întâlneau două străzi şerpuitoare. I-am plătit cursa, mi-am luat valiza şi m-am oprit în faţa uşii de lemn, cu intarsii. Clădirea avea balcoane de lemn şi geamuri cu obloanele deschise – la multe dintre ele atârnau rufe puse la uscat. Am urcat pe scările care scârţâiau, până la etajul al doilea, apoi pe un coridor întunecos, până la ultima uşă pe dreapta. Am verificat adresa scrisă pe o bucată de hârtie cu antetul unui hotel şi am bătut.

Apoi, o chestie făcută din piele şi oase, care se dădea drept Rahim Khan, a deschis uşa.

 

Un profesor care preda scriere creativă la San Jose State University ne spunea mereu, când venea vorba de clişee: „Fugiţi de ele ca de ciumă!” Apoi râdea