singur de propria-i glumă. Râdea şi clasa cu el, dar eu mă gândeam de fiecare dată că poate şi clişeele au însemnătatea lor. Câteodată merg direct la ţintă. Dar utilitatea unui clişeu poate fi umbrită de anumite proverbe sau sintagme care circulă sub formă de clişeu. De exemplu, chestia cu „elefantul din magazinul de porţelanuri” se potrivea foarte bine întâlnirii mele cu Rahim Khan.

Ne-am aşezat pe o saltea plină de cocoloaşe, lângă peretele opus ferestrei care dădea spre strada gălăgioasă de dedesubt. Lumina soarelui se strecura înăuntru şi trimitea un fascicul triunghiular pe covorul afgan de pe podea. Două scaune pliante se odihneau sprijinite de un perete, iar în celălalt colţ al încăperii se zărea un mic samovar de aramă. Am turnat ceai în ceşti.

— Cum m-ai găsit? l-am întrebat.

— Nu e greu să găseşti pe cineva în America. Am cumpărat o hartă a Statelor Unite şi am sunat la Informaţii în oraşele din Carolina de Nord. E minunat şi ciudat, în acelaşi timp, să te văd adult, a mai zis.

Am zâmbit şi mi-am pus trei cuburi de zahăr. Lui îi plăcea negru şi amar, mi-am amintit eu.

— Baba nu a apucat să îţi spună, dar acum cincisprezece ani m-am căsătorit. Adevărul era că, la vremea aceea, cancerul se metastazase şi creierul lui Baba avusese de suferit – uita uşor, era neglijent.

— Te-ai căsătorit? Cu cine?

— O cheamă Soraya Taheri.

Gândul mi-a zburat spre ea, înapoi acasă; probabil că îşi face griji din cauza mea. Eram bucuros că nu e singură.

— Taheri? A cui fată e?

I-am spus. Ochii i s-au luminat:

— Oh, da, îmi amintesc acum. Nu e fata generalului Taheri, căsătorit cu sora lui Sharif jan? Cum o chema…

— Jamila jan.

— Balay! a zis, zâmbind. L-am cunoscut pe Sharif jan în Kabul, acum mult timp, înainte să se mute în America.

— Acum lucrează de ani de zile la INS; se ocupă de cazurile multor afgani.

— Haiii, a oftat. Tu şi Soraya aveţi copii?

— Nay.

— Oh. Şi-a sorbit zgomotos ceaiul şi nu a mai cerut altul. Rahim Khan fusese dintotdeauna unul dintre cei mai intuitivi oameni pe care i-am cunoscut.

I-am povestit mult despre Baba, despre slujba lui, despre piaţa de vechituri şi cum, în cele din urmă, a murit fericit. I-am vorbit despre studiile pe care le făcusem, despre cărţile mele – patru romane publicate mă făceau să mă simt un scriitor în toată puterea cuvântului. A zâmbit auzind asta şi mi-a spus că nu avusese nici cel mai mic dubiu. I-am povestit cum scrisesem la început povestirile în caietul cu scoarţe de piele pe care mi-l dăduse, dar el nu-şi mai aducea aminte.

Conversaţia a ajuns, inevitabil, la talibani.

— E atât de rău pe cât se aude? am zis.

— Nay, e mai rău, mult mai rău, mi-a răspuns. Nu te mai lasă să fii om. Mi-a arătat o cicatrice deasupra ochiului său drept, care trasa o cărare întortocheată prin sprânceana stufoasă. A fost un meci de fotbal pe Ghazi Stadium, în 1998. Kabulul juca împotriva celor de la Mazar-i-Sharif, cred. Jucătorii nu aveau voie nici măcar să poarte pantaloni scurţi – expunere indecentă, presupun. A râs obosit, apoi a continuat: Oricum, Kabulul a marcat un gol şi omul care stătea lângă mine a izbucnit în urale zgomotoase. Deodată, un tânăr cu barbă care patrula printre rânduri – nu cred să fi avut mai mult de optsprezece ani, după înfăţişare – a venit spre mine şi m-a lovit cu patul kalaşnikovului în frunte: Mai fă aşa o dată şi o să-ţi tai limba, măgar bătrân ce eşti! mi-a zis.

Rahim Khan şi-a trecut un deget bătătorit peste cicatrice.

— Eram destul de bătrân să-i fiu bunic, dar stăteam acolo, cu sângele curgând şiroaie pe faţă şi cerându-mi iertare de la nenorocitul ăla de pui de căţea.

I-am mai turnat ceai. Rahim Khan mi-a mai povestit câte ceva. Unele le ştiam, altele, nu. Mi-a spus că, după cum se înţelesese cu Baba, a locuit o vreme în casa noastră, mai precis din 1981 – lucru pe care îl ştiam. Baba îi „vânduse” casa lui Rahim Khan, la scurt timp după ce noi am fugit din Kabul. Baba crezuse că problemele din Afganistan sunt trecătoare – simple întreruperi ale unui mod de viaţă la care nu aveam de ce să renunţăm pe termen lung, o viaţă cu petreceri în casa din Wazir Akbar Khan şi cu picnicuri la Paghman. Aşa că îi încredinţase casa lui Rahim Khan, ca să aibă grijă de ea până se vor rezolva lucrurile.

Rahim Khan mi-a povestit cum, la preluarea conducerii Kabulului de către Alianţa Nordului, între 1992 şi 1996, diferite facţiuni au emis pretenţii asupra unor părţi din Kabul.

— Dacă mergeai din zona Shar-e-Nau în zona Kerteh-Parwan ca să-ţi cumperi un covor, riscai să fii împuşcat sau aruncat în aer de o rachetă – asta dacă reuşeai să treci de toate punctele de control. Practic, aveai nevoie de viză ca să treci dintr-un cartier în altul. Aşa că oamenii stăteau cuminţi la locul lor şi se rugau ca următoarea rachetă să nu le dărâme casa.

Mi-a mai povestit cum oamenii săpau găuri în pereţii caselor ca să poată face nişte scurtături pe străzile primejdioase şi să se mişte prin cartier aşa, din gaură în gaură. În alte părţi, oamenii nu săpau gropi, ci tunele sub pământ, în care se mutau să trăiască.

— De ce nu ai plecat şi tu? l-am întrebat.

— Kabulul era casa mea. Încă mai este.

Şi-a tras nasul, apoi a continuat:

— Îţi mai aminteşti de strada care ducea de la casa voastră la Qtshla, barăcile militare de lângă şcoala Istiqlal?

— Da.

Era scurtătura pe care mergeam la şcoală. Mi-am amintit de ziua în care am trecut pe acolo cu Hassan, iar soldaţii i-au aruncat vorbe murdare despre mama lui. Mai târziu, la cinema, Hassan plânsese, iar eu îmi pusesem braţul în jurul umerilor lui.

— Când au venit talibanii şi le-au dat un picior undeva celor din Alianţă şi i-au scos din Kabul, am dansat pe străzi de bucurie, a zis Rahim Khan. Şi, crede-mă, nu eram singurul. Oamenii sărbătoreau la Chaman, la Deh-Mazang, îi întâmpinau pe talibani pe străzi, urcând pe tancurile lor şi făcându-şi poze cu