ei. Oamenii erau sătui până peste cap de luptele permanente, obosiţi de rachete, de gloanţe şi explozii, obosiţi să-i mai vadă pe Gulbuddin şi cohorta lui trăgând în tot ce mişcă. Alianţa a făcut mai mult rău Kabulului decât Shorawi. Au distrus orfelinatul construit de tatăl tău, ştiai asta?

— De ce? am întrebat. De ce să fi distrus un orfelinat?

Mi-am amintit cum stăteam lângă Baba în ziua ceremoniei de inaugurare a orfelinatului. Vântul îi smulsese căciula de pe cap şi toată lumea râsese, apoi se ridicase şi aplaudase, după ce îşi rostise discursul. Iar acum orfelinatul era doar o grămadă de moloz. Toţi banii cheltuiţi de Baba, toate nopţile în care trudise deasupra planurilor construcţiei, toate „vizitele” la şantier, ca să se asigure că fiecare cărămidă este la locul ei, că fiecare bârnă sau perete a fost pus exact unde trebuie…

— Pierderi colaterale, a zis Rahim Khan. Nu vrei să ştii, Amir jan, cum arătau ruinele alea. Erau bucăţi din corpurile copiilor peste tot…

— Deci, când au venit talibanii…

— Au fost primiţi ca nişte eroi, a continuat Rahim Khan.

— În sfârşit, pace.

— Da, speranţa e un lucru ciudat. Pace, în sfârşit, dar cu ce preţ?

Un acces violent de tuse îl apucă brusc pe Rahim Khan, scuturându-i trupul sfrijit înainte şi înapoi. Când a scuipat în batistă, aceasta s-a pătat imediat de sânge. M-am gândit că e un moment la fel de bun ca oricare altul să mă ocup de elefantul din magazinul de porţelanuri.

— Ce mai faci? l-am întrebat. Vreau să zic, ce mai faci cu adevărat?

— Ca să spun drept, mor, a zis, cu o voce bolborosită. Alt acces de tuse. Din nou sânge în batistă. S-a şters la gură, apoi şi-a trecut mâneca peste fruntea transpirată, de la o tâmplă scobită la cealaltă. Mi-a aruncat o privire scurtă. Apoi a dat din cap şi am ştiut că îmi citise următoarea întrebare pe faţă: N-o mai duc mult, a rostit cu greu.

— Cât?

A ridicat din umeri. A tuşit din nou.

— Nu cred să mai apuc toamna, mi-a zis.

— Lasă-mă să te iau la mine. Pot să-ţi găsesc un doctor bun. Tot timpul apar tratamente noi. Sunt tot felul de medicamente şi de tratamente experimentale pentru care poţi să optezi.

Băteam câmpii şi îmi dădeam şi eu seama de asta. Dar era mai bine decât să plâng, ceea ce probabil că aveam să fac oricum.

A slobozit un mic zgomot ce semăna a râs, arătându-şi dinţii lipsă de jos. Era cel mai obosit râs pe care îl auzisem vreodată.

— Văd că ai preluat de la americani optimismul care i-a făcut celebri. Asta e foarte bine. Noi, afganii, suntem un popor melancolic, nu-i aşa? Ne bălăcim prea des în prea multă ghamkhon şi autocompătimire. Ne dăm bătuţi în faţa pierderii, a suferinţei, le acceptăm ca pe lucruri normale, care fac parte din viaţă, uneori chiar necesare. Zendagi migzara, zicem noi – viaţa merge mai departe. Numai că eu nu mă las înfrânt de soartă, caut să fiu pragmatic. Am fost la câţiva doctori buni de aici şi toţi mi-au spus acelaşi lucru. Am încredere în ce mi-au spus şi îi cred. Se va face voia Domnului!

— Nu există decât ceea ce faci şi ceea ce nu faci, i-am zis.

Rahim Khan a râs.

— Acum ai vorbit exact ca tatăl tău. Îmi e atât de dor de el. Dar e voia lui Dumnezeu, Amir jan, chiar aşa este.

A făcut o pauză.

— Şi-apoi, mai există un motiv pentru care te-am chemat aici. Am vrut să te văd înainte de a închide ochii, da, dar mai este ceva.

— Cere-mi orice!

— Ştii că am stat mulţi ani în casa tatălui tău, după ce aţi plecat?

— Da.

— N-am fost tot timpul singur. Hassan a locuit cu mine.

— Hassan, am zis.

Oare când îi pronunţasem numele ultima dată? Ghimpii vinii aceleia vechi mă săgetau din nou, de parcă pronunţându-i numele aş fi risipit o vrajă care îi permitea acum durerii să mă încerce iar. Dintr-o dată mi s-a părut că aerul din cămăruţa lui Rahim Khan este prea dens, prea cald, prea încărcat de mirosurile străzii.

— M-am gândit să-ţi scriu şi să-ţi spun totul, dar nu eram sigur că vrei să ştii. M-am înşelat?

Adevărul era că nu, nu se înşelase. Dacă ar fi fost să mint, aş fi spus că da. M-am hotărât pentru calea de mijloc:

— Nu ştiu!

A tuşit din nou, scuipând sânge în batistă. Când şi-a aplecat capul să scuipe, am văzut nişte plăgi acoperite de cruste de culoarea mierii.

— Te-am chemat aici ca să îţi cer ceva. Vreau să faci ceva pentru mine, dar înainte să-ţi spun despre ce e vorba, aş vrea să-ţi vorbesc despre Hassan. M-ai înţeles?

— Da, am murmurat cu glas pierit.

— Vreau să-ţi spun totul despre el, vreau să-ţi dezvălui tot. Mă asculţi?

Am încuviinţat din cap.

Atunci, Rahim Khan a mai luat o înghiţitură de ceai. Şi-a rezemat capul de perete şi a început să vorbească.

Capitolul XVI

Au fost mai multe motivele pentru care m-am dus în Hazarajat, în 1986, să-l caut pe Hassan. Cel mai important, Allah să mă ierte, era că mă simţeam singur. Majoritatea prietenilor şi rudelor mele fie fuseseră ucişi, fie reuşiseră să fugă din ţară, în Pakistan sau în Iran. Abia dacă mai ştiam pe cineva în Kabul, oraşul unde îmi petrecusem întreaga viaţă. Toată lumea fugise. Dacă mă duceam la o plimbare în zona Karteh-Parwan, acolo unde îşi făceau veacul vânzătorii de pepeni – îţi mai aminteşti? – practic nu mai recunoşteam pe nimeni. Nimeni pe care să-l saluţi, nimeni cu care să stai la un chai, nimeni cu care să depeni poveşti, doar soldaţi roussi, patrulând pe străzi. Aşa că în cele din urmă nu m-am mai dus în oraş. Îmi petreceam zilele în casa tatălui tău, studiind, citind cărţile vechi ale mamei tale, ascultând ştirile sau urmărind propaganda comunistă de la televizor. Apoi îmi făceam rugăciunea – namaz – şi îmi pregăteam ceva de mâncare, mai citeam câte ceva, iar mă rugam şi mă duceam la culcare. Dimineaţa mă trezeam ca să o iau de la capăt.

Şi cu artrita mea, îmi era tot mai greu să mă ocup de casă. Tot