timpul mă dureau genunchii şi spatele. Dimineaţa mă trezeam şi îmi lua cel puţin o oră să îmi dezmorţesc încheieturile înţepenite, mai ales iarna. Nu voiam ca locuinţa tatălui tău să ajungă în paragină. Avusesem parte de multe momente frumoase acolo, atâtea amintiri, Amir jan! Nu era drept – tatăl tău o proiectase singur, însemnase atât de mult pentru el, şi îi mai şi promisesem că voi avea grijă de ea, când voi doi aţi plecat în Pakistan. Acum nu mai eram decât eu şi casa… Am făcut ce am crezut că e mai bine. Am încercat să ud pomii la câteva zile, să tai iarba de pe peluză, să am grijă de flori, să repar lucrurile care trebuiau reparate, dar, chiar şi aşa, îmi era greu, fiindcă nu mai eram nici eu tânăr.

Cumva m-am descurcat eu. Cel puţin o vreme. Dar când mi-a ajuns la urechi vestea morţii tatălui tău… pentru prima dată m-am simţit îngrozitor de singur în casa aceea. Am simţit un gol de nesuportat.

Aşa că, într-o bună zi, am umplut rezervorul Buick-ului şi am plecat spre Hazarajat. Mi-am amintit că, după plecarea lui Ali din casă, tatăl tău mi-a zis că el şi cu Hassan s-au mutat într-un sătuc, chiar lângă Bamiyan. Ali avea un văr acolo, din câte îmi aminteam eu. Nu aveam nici o idee dacă Hassan mai e acolo sau nu, nici dacă cineva ar şti să-mi spună unde se dusese. În fond, trecuseră zece ani de când Ali şi Hassan plecaseră din casa tatălui tău. Prin 1986, Hassan trebuie să fi fost deja un adult de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani. Asta dacă mai era în viaţă, fiindcă Shorawi – putrezească-le oasele în iad pentru ce au făcut în watan al nostru – uciseseră atâţia tineri afgani. Nu trebuie să-ţi mai spun, că ştii şi tu.

Dar, din mila lui Dumnezeu, era acolo. Nu mi-a luat prea mult să-l găsesc – tot ce am avut de făcut a fost să pun câteva întrebări în Bamiyan şi oamenii m-au îndreptat spre satul lui. Nici nu-mi amintesc cum se numeşte sau dacă are un nume. Îmi amintesc doar că era o zi toridă de vară, iar eu mergeam cu maşina pe un drum prăfuit, pustiu, mărginit doar de tufişuri arse de soare, de trunchiuri răsucite de copaci pitici şi de smocuri de iarbă pârlită de secetă. Am trecut pe lângă un măgar mort, care putrezea la marginea drumului. De după o cotitură, pe pământul pustiu cât vedeai cu ochii a apărut brusc o îngrămădire de bordeie de chirpici, profilate pe cerul fără nori şi munţii ca nişte colţi ascuţiţi.

Oamenii din Bamiyan îmi spuseseră că o să dau de el foarte uşor – locuia în singura casă din sat care avea o grădină împrejmuită. Zidul de lut, scund şi plin de găuri, împrejmuia căsuţa, care nu era altceva decât un bordei ridicat la rang de casă. Nişte copii desculţi se jucau pe uliţă cu o minge de tenis zdrenţuită, pe care o loveau cu beţele. S-au zgâit la mine când am parcat şi am oprit motorul. Am bătut la poarta de lemn şi am intrat într-o curte mică în care nu se aflau decât un lămâi desfrunzit şi câteva straturi de căpşuni. Mai încolo, la umbra unui acacia, într-un colţ se găsea un tandoor şi am zărit un om care scormonea în jarul de dedesubt. Aşeza apoi nişte aluat pe o lopată mare, de lemn, pe care o vâra în tandoor. Când m-a văzut, a scăpat lopata din mână. Cu greu l-am făcut să nu-mi mai sărute mâinile.

— Lasă-mă să te privesc, am spus. A făcut un pas înapoi. Crescuse atât de înalt – m-am ridicat pe vârfuri şi tot nu-i ajungeam decât până la bărbie. Soarele bamiyan îi tăbăcise pielea şi i-o înnegrise mai mult decât îmi aminteam eu; pierduse şi câţiva dinţi din faţă. Pe bărbie avea câteva smocuri de păr. În rest, aceiaşi ochi verzi, înguşti, aceeaşi cicatrice deasupra buzei superioare, aceeaşi faţă rotundă, acelaşi zâmbet afabil. Şi tu l-ai fi recunoscut, Amir jan, sunt sigur de asta.

Am intrat înăuntru. Într-un colţ al camerei, o tânără femeie hazară, cu tenul deschis, ţesea un şal. Era însărcinată, după cum se vedea cu ochiul liber.

— Ea e soţia mea, Rahim Khan, a zis Hassan mândru. O cheamă Farzana jan.

Era o femeie timidă, care a vorbit cu o voce atât de curtenitoare şi înceată încât aducea mai degrabă a şoaptă şi nu şi-a ridicat frumoşii ochi de culoarea alunei ca să-mi întâlnească privirea. Dar felul cum se uita la Hassan îl făcea să pară demn de a sta pe tron, la Arg.

— Când se va naşte copilul? am zis, după ce ne-am aşezat cu toţii în camera cu pereţi de chirpici. Nu era nimic înăuntru, doar un covor deşirat, câteva vase, două saltele şi o lanternă.

— Inshallah, iarna asta, a zis Hassan. Mă rog să fie băiat, ca să ducă mai departe numele tatălui meu.

— Că veni vorba de Ali, el unde e?

Hassan şi-a lăsat privirea în pământ. Mi-a povestit că Ali şi vărul lui – proprietarul căsuţei – fuseseră omorâţi de o mină de teren, cu doi ani în urmă, chiar la ieşirea din Bamiyan. O mină. Există oare o moarte mai afgană decât asta, Amir jan? Şi, din cine ştie ce motiv absurd, am fost sigur că piciorul drept al lui Ali – cel strâmbat de poliomielită – a fost cel care l-a trădat şi a călcat pe mina respectivă. Vestea morţii lui Ali m-a întristat profund. Tatăl tău ar fi umblat toată ziua prin casă, plângând şi jelind.

Farzana ne-a făcut shorwa cu fasole, napi şi cartofi. Ne-am spălat pe mâini şi am muiat naan proaspăt scoasă din tandoor în shorwa – era cea mai bună mâncare pe care o gustasem în ultimele luni. Atunci l-am rugat pe Hassan să se mute cu mine la Kabul. I-am spus despre casă, cum nu mă mai pot îngriji singur de ea de acum încolo. I-am spus că