îl voi plăti bine şi că el, împreună cu a lui khanum, ar trăi confortabil. S-au uitat unul la altul fără să spună o vorbă. Mai târziu, după ce ne-am spălat pe mâini şi Farzana ne-a adus struguri, Hassan mi-a spus că aici e casa lui acum; el şi Farzana îşi croiseră aici traiul.

— Iar Bamiyanul e atât de aproape. Cunoaştem multă lume acolo. Iertaţi-mă, Rahim Khan, vă rog să mă înţelegeţi.

— Bineînţeles, i-am zis. Nu aveţi de ce să vă cereţi iertare, înţeleg.

În timp ce ne beam ceaiul, după shorwa, Hassan m-a întrebat de tine. I-am spus că eşti în America, dar că nu ştiu nimic mai mult. Hassan avea atâtea întrebări. Te-ai căsătorit? Ai copii? Cât de înalt eşti? Mai înalţi zmeie? Dar la cinematograf mai mergi? Eşti fericit? Mi-a spus că se împrietenise cu un bătrân profesor de farsi din Bamiyan, care l-a învăţat să scrie şi să citească. Dacă ţi-ar fi scris o scrisoare, aş fi fost dispus s-o expediez eu? Şi după părerea mea, i-ai fi răspuns? I-am spus ce ştiam despre tine din puţinele conversaţii telefonice cu tatăl tău, dar la cele mai multe dintre întrebări nu am ştiut să-i răspund. Apoi, m-a întrebat despre tatăl tău. Când i-am spus, Hassan şi-a îngropat faţa în palme şi a izbucnit în lacrimi. A plâns toată noaptea ca un copil.

Au insistat să rămân peste noapte la ei. Farzana mi-a încropit un culcuş şi mi-a lăsat un pahar cu apă rece de la fântână în cazul în care mi-ar fi fost sete. Toată noaptea am auzit-o şoptindu-i câte ceva lui Hassan, iar pe el l-am auzit oftând.

Dimineaţa, Hassan mi-a spus că el şi Farzana s-au hotărât să se mute la Kabul cu mine.

— Nu ar fi trebuit să vin aici, am spus. Ai avut dreptate, Hassan jan. Ai o zendagi, o viaţă aici. A fost necugetat din partea mea să vin şi să-ţi cer să laşi totul baltă. Eu îmi cer iertare.

— Nu prea avem la ce să renunţăm, Rahim Khan, a răspuns Hassan. Avea încă ochii umflaţi şi roşii. Vom merge cu dumneavoastră şi vă vom ajuta să aveţi grijă de casă.

— Sunteţi absolut siguri?

A încuviinţat şi şi-a lăsat capul în jos:

— Agha sahib mi-a fost ca un al doilea tată… Dumnezeu să-l odihnească!

Şi-au îngrămădit lucrurile în mijlocul unei cuverturi zdrenţuite şi i-au legat colţurile. Am încărcat bocceaua în Buick. Hassan s-a aşezat în pragul casei şi a ţinut Coranul, pe care noi l-am sărutat şi pe sub care am trecut. Apoi am pornit spre Kabul. Îmi amintesc că, în timp ce demaram, Hassan s-a întors să-şi vadă casa pentru ultima oară.

Când am ajuns la Kabul, am descoperit că Hassan nu are nici cea mai mică intenţie să se mute în casă.

— Dar toate camerele astea sunt goale, Hassan jan. Nu locuieşte nimeni în ele, i-am zis.

Dar nici n-a vrut să audă. A zis că e o chestiune de ihtiram, o chestiune de respect. El şi Farzana şi-au mutat lucrurile în cocioaba din spate, acolo unde se născuse el. Am încercat să-i conving să se mute într-una din camerele de oaspeţi de la etaj, dar Hassan nici nu a vrut să audă.

— Ce o să creadă Amir aga? mi-a zis el. Ce o să creadă când va veni înapoi la Kabul, după război, şi va vedea că am încercat să-i iau locul în casă?

Timp de patruzeci de zile, Hassan a purtat doliu după tatăl tău.

În ciuda protestelor mele, el şi Farzana se ocupau de tot: curăţenie, spălat, gătit. Hassan se îngrijea de florile din grădină, smulgea buruienile, curăţa tulpinile de frunze uscate şi s-a apucat să planteze tufe de trandafiri. A zugrăvit pereţii. În casă a măturat şi în încăperile nefolosite de ani buni şi a curăţat băile în care nimeni nu mai făcuse o baie. De parcă ar fi pregătit casa pentru întoarcerea cuiva. Îţi mai aminteşti de peretele din spatele rândului de porumb plantat de tatăl tău, Amir jan? Cum îi ziceaţi, tu şi Hassan: „Peretele porumbului bolnav”? O rachetă distrusese o bună porţiune de zid, într-o noapte din toamna aceea. Hassan a reconstruit peretele cu mâna lui, cărămidă cu cărămidă, până s-a ridicat ca înainte, drept, intact. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ei.

Apoi, mai târziu, în toamna aceea, Farzana a dat naştere unei fetiţe. Era moartă. Hassan a sărutat feţişoara neînsufleţită a copilului şi a îngropat-o în curtea din spate, lângă tufele de măceş. Am acoperit moviliţa cu frunze de plop. Eu am rostit o rugăciune. Farzana a rămas în colibă toată ziua şi a jelit – e un sunet care-ţi rupe inima, Amir jan, bocetul unei mame. Mă rog lui Allah să nu auzi niciodată aşa ceva.

Dincolo de zidurile acelei case, războiul se înteţea cu fiecare zi. Dar noi trei, în casa tatălui tău, ne creasem propriul nostru refugiu. Vederea a început să mă lase de pe la sfârşitul lui 1980, aşa că Hassan a început să-mi citească din cărţile mamei tale. Ne aşezam în living, lângă sobă şi Hassan începea să-mi citească din Masnawi sau Khayyam, în timp ce Farzana pregătea mâncarea în bucătărie. Şi în fiecare dimineaţă, Hassan punea o floare pe moviliţa de lângă tufele de măceş.

Pe la începutul lui 1990, Farzana a rămas iar însărcinată. Tot în anul acela, pe la mijlocul verii, o femeie cu faţa acoperită de un burqa de culoarea cerului albastru a intrat într-o dimineaţă pe poarta din faţă. Când m-am apropiat de ea, am văzut-o că se clatină, de parcă ar fi fost prea lipsită de vlagă ca să se mai poată ţine pe picioare. Am întrebat-o ce vrea, dar nu mi-a răspuns.

— Cine eşti? am întrebat-o.

Dar ea s-a prăbuşit chiar acolo, pe aleea principală. Am strigat după Hassan să mă ajute şi am dus-o în casă, în living. Am aşezat-o pe canapea şi i-am dat burqa la o parte. În spatele vălului era o bătrână fără dinţi, cu şuviţe răvăşite de păr sur şi cu cicatrici pe braţe. Arăta de parcă nu ar fi mâncat de zile întregi. Dar ce era