mai rău – fără tăgadă – era faţa; cineva luase un cuţit şi… Amir jan, tăieturile mergeau dintr-o parte în alta, uite aşa şi aşa. Una dintre tăieturi pornea de pe obraz spre rădăcina părului şi nu-i cruţase nici ochiul stâng. Era grotescă. I-am tamponat fruntea cu o cârpă umedă şi a deschis ochii:

— Unde este Hassan? a murmurat.

— Sunt aici, a spus Hassan. I-a luat mâna şi a strâns-o uşurel.

Ochiul rămas întreg s-a rotit spre el:

— Am umblat cale lungă ca să văd dacă eşti tot atât de frumos în carne şi oase pe cât erai în visele mele. Şi eşti, chiar mai frumos.

I-a tras mâna spre faţa ei desfigurată.

— Zâmbeşte-mi, te rog!

Hassan a făcut întocmai şi bătrâna a început să plângă.

— Când ai ieşit din mine, zâmbeai. Iar eu nici măcar nu te-am luat în braţe. Allah să mă ierte, nici măcar nu te-am luat în braţe!

Nici unul dintre noi nu o mai văzuse pe Sanaubar de când fugise cu o trupă de cântăreţi şi dansatori, în 1964, chiar după ce se născuse Hassan. Nu ai văzut-o niciodată, Amir, dar în tinereţea ei fusese o adevărată apariţie. Avea un zâmbet cu gropiţe şi un mers legănat, care-i scotea din minţi pe bărbaţi. Nici un trecător de pe stradă, fie el bărbat sau femeie, nu se putea abţine să nu se mai uite o dată la ea. Iar acum…

Hassan i-a lăsat mâna şi a fugit afară. M-am dus după el, dar alerga prea repede. L-am văzut fugind în sus, pe deal, acolo unde vă jucaţi voi doi; picioarele lui ridicau nori de praf. L-am lăsat. Am stat cu Sanaubar toată ziua, până când cerul de un albastru strălucitor a devenit purpuriu. A căzut noaptea şi lumina lunii scălda norii de pe cer, iar Hassan tot nu se întorsese. Sanaubar a izbucnit în plâns şi a ţipat că a greşit când a venit înapoi, poate o greşeală chiar mai mare decât cea pe care a făcut-o când a plecat.

Hassan s-a întors în dimineaţa următoare, obosit şi năuc, ca şi cum nu ar fi dormit toată noaptea. A luat mâna lui Sanaubar în mâinile lui şi i-a spus că poate să plângă dacă doreşte, dar că nu e nevoie; venise acasă acum – a zis el, acasă la familia ei. I-a atins cicatricile de pe faţă şi a mângâiat-o pe păr.

Hassan şi Farzana au îngrijit-o până s-a făcut bine. Îi spălau hainele şi o hrăneau. I-am dat una dintre camerele de oaspeţi de la etaj. Uneori, când priveam pe fereastră, afară, în curte, îi vedeam pe Hassan şi pe mama lui îngenunchind amândoi şi culegând roşii sau tăind trandafiri, stând de vorbă. Recuperau toţi anii pierduţi, bănuiesc. Din câte ştiu, el nu a întrebat-o niciodată unde a fost sau de ce a plecat, dar nici ea nu i-a spus nimic. Cred că unele poveşti nu au nevoie să fie istorisite.

Sanaubar a fost cea care a moşit copilul lui Hassan, în iarna lui 1990. Nu începuse încă să ningă, dar vânturile iernii suflau prin curţi, îndoind tulpinile florilor şi răsucind frunzele uscate în aer. Îmi amintesc că Sanaubar a ieşit din colibă ţinându-şi nepotul în braţe, înfăşurat într-o pătură de lână. Stătea acolo, radioasă, sub cerul mohorât şi plumburiu, cu râuri de lacrimi pe obraji, iar vântul ca un bici îi împrăştia părul sur, în timp ce ţinea strâns copilaşul, de parcă nu ar mai fi vrut să-i dea drumul. Nu şi de data asta. I l-a dat lui Hassan, iar el mi l-a dat mie – am cântat rugăciunea de Ayat-ul-kursi la urechea micuţului.

L-au botezat Sohrab, după numele eroului preferat al lui Hassan din Shahnamah, după cum ştii, Amir jan. Era un băieţel frumos, dulce ca zahărul şi avea acelaşi temperament ca şi tatăl său. Să o fi văzut pe Sanaubar cu copilaşul, Amir jan. El devenise centrul universului ei. Îi cosea hăinuţe, îi făcea jucării din bucăţele de lemn, beţe şi iarbă uscată. Când, la un moment dat, copilul a făcut febră, l-a vegheat toată noaptea şi n-a pus nimic în gură timp de trei zile. A ars isfand ca să îndepărteze nazar, deochiul. După ce a împlinit vreo doi ani, Sohrab a început s-o strige Sasa. Erau de nedespărţit.

A trăit cât să-l vadă împlinind patru ani, apoi, într-o dimineaţă, pur şi simplu nu s-a mai trezit. Arăta calmă şi împăcată, de parcă nu o deranja deloc că a murit. Am îngropat-o în cimitirul de pe deal, cel de lângă rodiu, iar eu am spus o rugăciune. Pierderea a fost grea pentru Hassan – întotdeauna e mai dureros să ai şi să pierzi, decât să nu fi avut deloc. Totuşi, cel mai greu a fost pentru micuţul Sohrab. Tot umbla în jurul casei, căutând-o pe Sasa, dar ştii cum sunt copiii, uită atât de repede.

Între timp – asta era prin 1995 – Shorawi fuseseră înfrânţi şi izgoniţi de mult, iar Kabulul aparţinea acum massoud-ilor, rabbani-lor şi mujahedinilor. Luptele dintre facţiuni erau cumplite şi nimeni nu ştia dacă are să trăiască până la sfârşitul zilei sau nu. Urechile ni se obişnuiseră cu şuieratul şi căderea rachetelor, cu focul mitralierelor, iar ochii, cu imaginea oamenilor care dezgropau cadavre de sub grămezile de moloz. În zilele acelea, Amir jan, Kabulul semăna destul de bine cu iadul pe pământ. Allah a fost bun cu noi, totuşi; zona Wazir Akbar Khan nu a fost atacată aşa de tare, aşa că ne-a fost ceva mai uşor decât oamenilor din alte cartiere.

În zilele în care zgomotul luptelor părea că s-a mai domolit puţin, Hassan îl ducea pe Sohrab la Grădina Zoologică să-l vadă pe leul Marjan sau la cinematograf. Hassan l-a învăţat să tragă cu praştia, iar mai târziu – cred că avea vreo opt ani împliniţi – Sohrab a devenit un ţintaş excelent; putea să tragă de pe terasă într-un con pus pe gard. Hassan l-a învăţat să scrie şi să citească, fiindcă – zicea el – fiul lui nu avea să fie un analfabet ca el. M-am ataşat foarte mult de