micuţul acela; îl văzusem făcând primii paşi, murmurând primul cuvânt. Îi cumpăram cărţi de poveşti de la librăria de lângă cinematograful Park – care a fost distrus între timp – şi Sohrab le citea de îndată ce le primea. Îmi amintea de tine, Amir jan, ce mult îţi plăcea să citeşti când erai mic. Uneori, îi citeam seara, la culcare, sau îi spuneam ghicitori, alteori îl învăţam şmecherii cu cărţile de joc. Îmi lipseşte tare mult.

În iarna aceea, Hassan şi-a dus fiul să înalţe primul lui zmeu. Nu mai erau atât de multe competiţii ca pe vremuri – nimeni nu se simţea în siguranţă să stea prea mult pe afară, dar se mai ţineau câteva concursuri răzleţe. Hassan îl lua pe Sohrab în spinare şi băteau străzile aşa, vânând zmeie sau cocoţându-se în copacii în care aterizaseră zmeiele. Îţi mai aminteşti, Amir jan, ce vânător de zmeie grozav era Hassan? Nu-şi pierduse îndemânarea. Pe la sfârşitul iernii, Hassan şi Sohrab au atârnat zmeiele după care alergaseră pe pereţii holului de la intrare. Parcă erau tablouri, nu alta.

Ţi-am spus deja cum am sărbătorit venirea talibanilor, în 1996, şi cum au pus capăt luptelor de zi cu zi. Îmi amintesc că m-am întors acasă în seara aceea şi l-am găsit pe Hassan în bucătărie, ascultând la radio. Avea o privire serioasă. L-am întrebat ce s-a întâmplat iar el a scuturat din cap:

— Dumnezeu să-i ajute pe hazari de-acum încolo, Rahim Khan sahib, a mai adăugat.

— Războiul s-a terminat, Hassan! i-am spus. Va fi pace, Inshallah, şi fericire, şi linişte. Fără rachete, fără crime, fără înmormântări!

Dar el a închis radioul şi m-a întrebat dacă mai doresc ceva înainte de culcare.

O săptămână mai târziu, talibanii interziceau concursurile de zmeie. Doi ani mai târziu, în 1998, îi măcelăreau pe hazari la Mazar-i-Sharif.

Capitolul XVII

Rahim Khan şi-a întins picioarele şi s-a sprijinit de peretele gol, cu încetineala omului căruia o mişcare cât de mică îi declanşează săgeţi de durere. De afară se auzea răgetul unui măgar, iar cineva striga ceva în urdu. Soarele începea să apună, licărind roşietic prin crăpăturile din zidurile clădirilor dărăpănate.

Încă o dată am avut revelaţia enormităţii lucrului pe care îl făcusem atunci, în iarna aceea şi în vara următoare. Numele îmi răsunau în cap: Hassan, Sohrab, Ali, Farzana şi Sanaubar. Auzindu-l pe Rahim Khan pomenind numele lui Ali, m-am simţit ca atunci când găseşti o cutie muzicală veche, prăfuită, pe care n-ai mai deschis-o de mult timp. Ridici capacul şi melodia începe să picure imediat: „Pe cine ai mai mâncat azi, Babalu? Pe cine ai mai mâncat, Babalu chior ce eşti?“ Am încercat să invoc faţa îngheţată în timp a lui Ali, să-i zăresc, cu adevărat, privirea liniştită, dar timpul poate fi atât de lacom – uneori îţi fură toate detaliile şi le ţine numai pentru el.

— Hassan mai locuieşte şi acum în casa aceea? am întrebat.

Rahim Khan a ridicat ceaşca de ceai la buzele uscate şi a luat o înghiţitură. Apoi a pescuit un plic din buzunarul de la piept al vestei şi mi l-a dat:

— E pentru tine.

Am rupt plicul. Înăuntru am găsit o fotografie Polaroid şi o scrisoare împăturită. Un minut şi mai bine m-am uitat la fotografie.

Un bărbat înalt, cu turban alb şi chapan cu dungi verzi, stătea lângă un băieţel în faţa porţilor de fier forjat. Soarele îl lumina din stânga, umbrindu-i pe jumătate faţa rotundă. Zâmbea, cu ochii mijiţi, la obiectiv şi cu gura întredeschisă, din care lipseau doi dinţi din faţă. Chiar şi în fotografia aceasta neclară, bărbatul cu chapan emana o siguranţă, o relaxare care se vedeau din felul în care stătea, cu picioarele uşor depărtate şi cu braţele încrucişate lejer pe piept, cu capul uşor plecat să nu-i bată soarele în ochi. Dar, mai ales, se vedea din felul în care zâmbea. Uitându-te la fotografie, ai fi putut crede că omul acesta găseşte că lumea a fost bună cu el. Rahim Khan avusese dreptate: da, l-aş fi recunoscut dacă ne-am fi ciocnit din întâmplare, pe stradă. Băieţelul, desculţ, îl ţinea cu o mână de picior, iar capul ras i se odihnea pe coapsa tatălui său. Şi el zâmbea cu ochii mijiţi din cauza luminii soarelui.

Am despăturit scrisoarea. Era scrisă în farsi. Fără puncte sau virgule omise, fără cuvinte scrise împreună, cu un scris atât de lizibil că părea al unui copil. Am început să citesc:

 

În numele lui Allah cel binefăcător,

Cel milostiv,

Lui Amir aga, cu cel mai adânc respect,

 

Farzana jan, Sohrab şi cu mine ne rugăm ca această scrisoare să vă găsească sănătos şi scăldat în binecuvântarea lui Allah. Vă rog să transmiteţi cele mai călduroase mulţumiri lui Rahim Khan sahib pentru că v-a adus scrisoarea. Sper ca într-o zi să ţin în mână o scrisoare de la dumneavoastră şi să citesc despre viaţa dumneavoastră din America. Poate o fotografie a dumneavoastră ne-ar putea bucura privirile. Le-am vorbit mult despre dumneavoastră lui Farzana jan şi lui Sohrab, despre cum am crescut împreună, cum ne-am jucat şi am alergat pe străzi. Au râs ascultând trăsnăile pe care le făceam împreună!

 

Amir aga,

 

Din nefericire, Afganistanul tinereţii noastre a murit de mult. Bunătatea a dispărut din ţară şi nu mai poţi să te salvezi printre atâtea omoruri. Tot timpul, numai omoruri. În Kabul, frica domneşte peste tot, pe străzi, pe stadioane, în pieţe, face parte din viaţa noastră de aici, Amir aga. Sălbaticilor care conduc watan al