pînă ți‑ai dat seama că trebuie să pui întîi un picior și apoi pe celălalt, altfel nu se alege din mersul tău decît o țopăială neroadă. Te‑au ros mici șiretenii și strategii, pînă te‑ai dezbrăcat, în văzul lumii, de ipocrizie și ai pornit goală înainte, făcînd să se întoarcă după tine capete înfierbîntate și inimi palpitînd. Nu, Martha, altfel trebuie să‑mi încep mărturisirile. Adă‑mi o spadă (nici nu știu dacă este un instrument destul de bun), să‑mi scot inima din piept și s‑o depun în mîinile tale. Sînt constrînsă (ești atentă?) să aleg calea sincerității, altfel n‑am cum să te cuceresc. Un nerod s‑a năpustit într‑o zi asupra mea, să mă violeze. După ce l‑am bătut măr (sînt teribil de tare, am niște oase de piatră, cam grele și nătîngi), l‑am întrebat cum a putut să fie atît de idiot. A fost o încercare de viol blajin, individul provine din cea mai bună societate și continuă să viețuiască în ea, spera ca brutalizarea să sfîrșească prin acceptare, dar s‑a înșelat amarnic. Mi‑a spus că, după el, cea mai bună metodă este să‑ți iei singur ceea ce crezi că ți se cuvine. Idiotule, i‑am zis (realizasem că era un simplu idiot), aici nu‑i vorba să iei, ci să primești, altfel se distruge orice sens. Așa că, Martha, n‑am să te violez, am să primesc de la tine darurile ce mi se cuvin, dar nu înainte de a mă înfățișa. Lasă‑mă puțin să mă reculeg. Drumul este prea lung și pe deasupra m‑a tulburat nerușinarea idiotului ăluia. Nu‑i o fericire să treci prin așa ceva.“ Își aprinse a treia țigară și făcu în neștire cîțiva pași prin casă. „Ții aici ascunși monștri, altfel nu văd cine devastează mobilele. Sînt striate de zgîrieturi de sus și pînă jos. Sau îți ascuți tu unghiile cînd stai închisă ca o leoaică, visînd la prada ce nu mai vine? Am auzit pe o femeie cînd eram mică zicînd alteia: dacă aș fi bărbat, te‑aș lua de nevastă. Eu aș vrea să fii bărbat și să te iau de soț. Ai fi dulce și gingașă și, avînd în vedere c‑ar fi trebuit să fii femeie, m‑ai fi înțeles fără explicații, ceea ce nu‑i puțin. Martha, tu semeni cu unchiul meu, prințul (el singur s‑a înnobilat, își desena blazoane și își întocmea genealogii, mergînd cu ele pînă la împărații bizantini), ești frumoasă ca și el și la fel de aiurită. Pînă s‑a stins nu l‑a convins nimeni să coboare pe pămînt, acum cînd șansele s‑au diminuat cu totul, ar fi și mai greu. A fost totuși unul din marii avocați. Pleda în procese cu amoruri și leșinau cucoanele în sală cînd lua cuvîntul. Se identifica în mod straniu cu clienții săi, substituindu‑li‑se integral. S‑a și căsătorit, de altfel, cu o «victimă» dintr‑un proces, a luat‑o din sala de judecată, după achitare și a dus‑o direct la ofițerul stării civile. Individa l‑a măcelărit cu geloziile ei, l‑a tăiat în bucățele. Tu semeni cu el pe un plan superior: îți trăiești fanteziile și ești inepuizabilă în a le înlocui, pe măsură ce le devorezi. Dar cum n‑ai cunoștință de așa ceva, nu insist. N‑aș obține decît să te obosesc. Mă întorc la mine. Exist, din lemnul bun pentru spînzurători, cum zici tu (mulți vor atîrna în ștreang dacă nu se vor cuminți și nu‑mi vor da ascultare), exist de vreo două veacuri, fără prea mari schimbări, cel mult doar de fizionomie, încolo toate femeile au făcut‑o să reînvie pe străbunica mea, o grecoaică. Cunoști moda de a avea o străbunică de neam ales. A fost o mare monotonie în familia noastră. Cînd se strîngeau trei femei alături, trebuia să le numerotezi ca să le poți deosebi, mai ales că toate se încăpățînau să se cheme Elena. Pînă și mie mi se spune Elena, deși n‑am fost botezată așa. Kitty mi‑am zis singură, plictisită să mă tot aud strigată Elena. Toate au fost femei fibroase, de o nemaipomenită sănătate. Cred că mai trăiesc vreo cîteva centenare pe undeva, pierdute din vedere și dăinuind ca vechii măslini (da, cu ăștia semănăm, cu măslinii). Vechilor măslini li se răsucesc tulpinile și crengile ca oasele bătrîne și nu sînt în stare să mai hrănească o frunză, dar tot mai rezistă vreo două sute de ani așa golași. Ai știut că sînt cîmpuri de măslini ce rodesc neîntrerupt din vremea împărătesei Teodora? Mănînci din uleiul lui Constantin cel Mare. Bărbații din neamul meu au fost supuși și molîi, dar cu toate că aveau oasele moi, au făcut nemaiauzite cariere. Au scris, toți laolaltă, o jumătate de bibliotecă. Am copilărit printre documentele lor. Am impresia că pentru mine nu s‑au folosit scutece, ci pergamente cu însemne voivodale. Sîntem un fel de filială a Academiei. Se știu mai multe despre noi acolo, decît acasă. După fiecare moarte, sosea întotdeauna cineva, înainte de a se îngriji cei din casă de mort, să încarce arhive și să le transporte, lăsate prin testament nemuritorului lăcaș. M‑am jucat printre peceți și steaguri domnești, iar după ce am mai crescut, mă urcam cu scara și orbecăiam cîte două zile prin bibliotecă, albă de praf, pînă descopeream un roman, dar și pe acela se găseau din abundență reflecții savante, de la lecturile anterioare. Am fost răzbunată însă de toate necazurile. Mi s‑a cumpărat un cal cînd împlinisem cincisprezece ani. N‑ai idee ce simți, în zbor, pe spinarea unui cal, ce fantastice devin lumea și tu însuți. L‑au adus de la o crescătorie, cu sacrificii enorme, și mi l‑au arătat într‑o dimineață, sculîndu‑mă din somn. Îl plimbau la pas prin fața mea și eu plîngeam, țipam să mi se aducă ceva să‑mi șterg lacrimile, că nu puteam să‑l văd prea bine și voiam să‑l văd, pentru că mi‑era frică să nu mor de bucurie. Sînt o călăreață înnăscută, predestinată să fie stăpînă de herghelii. Mulți au remarcat că port totdeauna o cravașa nevăzută și bat aerul cu ea. Am șoldurile strînse, de parcă aș purta mereu pantalonii