de călărie, severi ca niște corsete. Am pornit călare încă din acea dimineață, dar calul nu m‑a vrut și m‑a pierdut pe drum. A intrat pe sub un șir de pomi, cu o viclenie sfidătoare, și m‑a lăsat agățată în ramuri. L‑am bătut exemplar, prima și ultima oară, deși alunecarea pe spinare, cînd m‑am prins în ramuri, a fost ca un vis. Am căzut de pe cal și altă dată, dar din cu totul alte motive. S‑a speriat într‑un rînd și s‑a oprit brusc, iar eu am fost catapultată peste grumazul lui. Nu m‑a călcat, a sărit inteligent în lături și după cîteva minute și‑a primit aristocratic, fără nici o lăcomie, porția de zahăr sau mai degrabă răsplata suplimentară. Suzi mă iubea, era o iapă roșcată, suplă, precisă în mișcări, tînără, puțin sperioasă, ca toate femeile. Ieșeam pe cîmp, vara, și eu mă dezbrăcam să fac plajă. Suzi se apleca și își plimba botul pe coapsele mele, n‑am văzut pe cineva mai șmecher, știa că o s‑o mîngîi și eu. Cînd m‑a sărutat primul iubit, m‑am rezemat de ea, amețită. Am simțit că înțelege. M‑a dus acasă la pas, călcînd gînditoare, iar eu mă legănam încă în amețeala sărutului amărui, o senzație neîntîlnită de opacitate a simțurilor, brusc dezlănțuite apoi. Am avut toată adolescența și după aceea, un apărător din oficiu: mama. Pentru ea, greșelile mele erau dureri mai acute decît pentru mine. Incapabilă să mă pedepsească, se sancționa pe ea, închizîndu‑se zile în șir în casă. Și am făcut ceva isprăvi. Am lipsit de acasă aproape o săptămînă și cînd m‑am întors, plină de scaieți, într‑o salopetă rufoasă (n‑am habar ce făcusem cu rochia), am anunțat‑o că unul a zis (l‑am descris în culorile cele mai negre) că este dispus să mă ia de nevastă. O paloare de moarte s‑a așternut pe fața ei, numai eu știam s‑o citesc, altfel, cum era negricioasă, nu deosebeai nici un fel de nuanțe de culoare. A căutat să afle, dar nu atunci, în acea seară (ai remarcat că de cîte ori dispărem de acasă, nu revenim la amiazi sau dimineața, ci numai seara, contînd pe blîndețea nopții, pe întunericul capabil să șteargă urmele), ci după vreo trei zile, dacă nu cumva ireparabilul s‑a produs, iar cînd s‑a convins că n‑are de ce fi îngrijorată, m‑a sărutat cu atîta duioșie și atît de precipitată, de parcă aș fi dovedit cine știe ce înțelepciune. Nu i‑am spus niciodată că mă înhăitasem cu niște indivizi plini de planuri și că am stat ascunși sub un pod tot acel timp, meșterind la o barcă (eu le făceam de mîncare), dornici să coborîm cu ea, pe rîul nostru, pînă în Dunăre și apoi să ne plimbăm pe mare. Speram să ne facem o vacanță de pomină. Cel mai prăpădit dintre tipii aceia, mai mic decît noi cu doi ani, ceilalți aveam toți aceeași vîrstă, a furat pentru mine o bicicletă și eu i‑am mulțumit împărătește, dar asta nu l‑a scutit să fie prins și dus de zgardă la părinți. Ca totul să fie al dracului, bicicleta a dispărut și am economisit bani, toți, o jumătate de an, ca să cumpărăm alta, să aibă ce restitui nenorocitul. Între timp, pentru bravura lui, zburase din școală și cu chiu cu vai (mama și‑a mobilizat toate cunoștințele) a fost primit la un liceu de periferie. Ia notă: cînd s‑a încheiat afacerea cu barca aveam paisprezece ani. Propunerea de căsătorie mi s‑a făcut într‑adevăr, cu acea ocazie, dar cu o scadență mult mai îndepărtată, zisese chiar, «cînd vom fi și noi oameni». A fost fantastică ideea cu căsătoria, mă emoționez și azi. Trebuie să știi că a fost prima și ultima propunere de acest gen, așa că înțelegi... Pînă și Gabură s‑a bîlbîit (cînd nu se bîlbîie el? numai cînd numără banii, nu) și n‑a fost în stare sa mă ceară în căsătorie, l‑am scos eu din încurcătură, «hai ajunge, i‑am zis, sînt nevasta ta, nu te mai obosi». Mama a fost nu numai apărătorul și protectorul meu, ci și singura confidentă (începînd abia la vreo doi după isprava cu barca). Tata, geolog taciturn, se ducea vara ca un cioban la stînă și ne scria cam două scrisori, iar toată iarna studia acasă pietrele colectate peste vară și nici măcar nu ne mai scria, că de vorbit nu știu dacă l‑am auzit vorbind de cinci ori în toată viața. Orizontul meu a fost mama. Nu‑mi fac imputări, n‑am chinuit‑o, să nu‑ți imaginezi asta, dar mi‑a fost foarte greu să cred că este mama mea: era mult prea tînără. «De ce nu mi‑ai spus că ai o soră mai mare?» m‑a luat la zor o colegă, după ce m‑a văzut cu mama pe stradă. «N‑am nici o soră, i‑am zis. Eram cu mama» Dar i s‑a părut prea de tot: «De ce minți?» Eu însămi n‑o luam în serios, din pricina tinereții ei. Am pus‑o să‑mi dovedească cu acte că este mama mea. Culmea, mă născuse la douăzeci și doi de ani, nici nu chiar atît de devreme. Mama n‑a îmbătrînit niciodată. Și poate că (totdeauna constatăm prea tîrziu) ceva aș fi putut învăța de la ea: iubirea ei pentru tata s‑a păstrat ca în ziua dintîi. Cum nu o consideram mama mea (nu, este imposibil să fii mama unei fete de măritat și să rămîi atît de tînără), de cîte ori se întorcea din oraș (umbla elegantă, distinsă), mă uitam dacă n‑a condus‑o un iubit. Tata mi se părea un fel de bunic venerabil, nu, nu era bătrîn, să nu cazi în greșala asta, dar prea multă gravitate (și el a avut destulă) strică întotdeauna. Ba am și întrebat‑o cred: «Cum îl cheamă pe iubitul tău?» A rîs cu poftă și mi‑a spus un nume ca de pisic. Foarte greu mi‑am dat seama că așa îl alinta pe tata, dar n‑o mai auzisem de o veșnicie. Tata era atît de ceremonios cu ea, în toate zilele și la toate orele, încît l‑am sfătuit s‑o