ceară a doua oară de nevastă. Apropo de tipul care m‑a cerut în căsătorie la paisprezece ani, un bezmetic fără pic de odihnă, veșnic cu palmele roase de niște șuruburi pe care le‑a frecat, un ins ocolit de colegi și ignorat, pînă s‑a instalat în fruntea generației lui și a ajuns un matematician strălucit (haimanaua umplea caiete întregi cu formule și pe atunci, dar el era un fel de tata redivivus, declarația lui de căsătorie i‑a consumat cuvintele pe doi ani), a predat în străinătate la universități celebre și asta la douăzeci și cinci de ani, dracu’ știe ce e cu ei, au ăștia, matematicienii, o precocitate de te înspăimîntă. I s‑au recunoscut și în țară, n‑au avut încotro, drepturi inadmisibile la vîrsta lui. Am roșit și m‑am fîstîcit ca o proastă, incredibil, cînd l‑am văzut ultima oară, în urmă cu cîteva luni. Dacă m‑ar cere acum în căsătorie, m‑ar nenoroci: aș accepta cu ochii închiși, dispusă să închid și să deschid, de dimineața pînă seara, coperțile caietelor sale și să‑i car la cursuri tratatele, să stau într‑o bancă și să mă holbez, pierdută, la etajele de calcule (are o caligrafie impecabilă, dacă poate fi vorba de așa ceva la cifrele lui), întinse pe o tablă nesfîrșită, cît un hipodrom. Dar orice i‑ar trece prin cap, numai să mă ia de nevastă nu. Aș avea cum să‑l șantajez, amintindu‑i promisiunea făcută, însă calcule mai bune decît ale lui n‑am cum să‑mi fac, și nu mi‑ar folosi la nimic. Gabură, pe lîngă el, cum să zic, o simplă pată de culoare. De ce nu ni‑i dat nouă să avem parte de o altă lume sau să ne putem întoarce în cea din care venim? Aș avea, în cel de al doilea caz, șansa ca prăpăditul de matematician să‑și amintească declarația lui în fiecare zi, pentru că a uitat‑o tocmai acum, cînd ne‑am făcut și noi oameni. Te înșeli dacă îți imaginezi că‑i unul cu o mutră acră, pus pe răsturnat lumea, contorsionat de căutările lui, este exact la polul celălalt: un june prim, parfumat, impecabil, zîmbitor, distrat, curtenitor și toate celelalte. Am mai avut un asemenea matematician, l‑am cunoscut cînd eram mică, unde se oprea (și se oprea des), se adunau cucoanele în jurul său, mai ales fostele studente și ciripeau de mai mare dragul. Un bărbat destinat să fie poet, fachir, profet, dacă nu cumva în primul rînd un matematician are nevoie de o față inspirată. Și au o inteligență de spaimă, matematicienii, și disponibilități de cele mai ciudate soiuri, cochetează cu fel de fel de arte, nu proști, nu proști, cu glume spumoase, subțiri, imposibil de transplantat la alte specimene. Reacția mamei a fost ucigătoare cînd i l‑am arătat pe tînărul matematician, «uite, mamă, el m‑a cerut în căsătorie, cînd am stat sub pod și am răbdat de foame» (povestea cu podul i‑o spusesem pînă la urmă). S‑a întors să‑l mai vadă o dată, eram pe stradă, vorbise tocmai cu noi, și‑a zis, absolut serioasă: «Trebuia să te măriți de atunci cu el, o, ce păcat!» Era sincer îndurerată. «Păi nu m‑a vrut, i‑am spus, ci numai mi‑a promis și încă nu destul de solemn.» M‑ai auzit vorbind despre părinți la trecut, să nu comiți eroarea de a presupune că nu mai trăiesc. Sînt aceiași, cum i‑am știut, dar am vrut să vezi cît de mult ne înstrăinăm de cei asemeni nouă. De ce nevoia cumplită de a fi altceva, cînd rasa mamei, în cazul meu, ar fi fost arhisuficientă să‑mi garanteze viitorul? Și acest viitor, am început prin a‑l refuza. Așa se explică studenția mea cam tîrzie și brusca pasiune pentru arhitectură.“ Kitty se întrerupse. Martha îi servi a doua cafea, „vrei să mă ții trează o săptămînă, comentă Kitty, să nu‑ți faci iluzia c‑ai să reușești, în neamul meu s‑a băut cafea cu nemiluita, cred că se cumpăra cu sacii, așa că dorm tun, pot să beau oricît, adorm din picioare, ca soldații în marș, totul este să nu fiu clintită, să nu mi se distrugă echilibrul și să mă prăbușesc.“ Kitty își bău cafeaua cu voluptatea pătimașilor. „Stai în așteptare, reluă Kitty, mă pîndești, cu perfidia ta de o finețe rară. Speri să mă împiedic în ceva și să intru pe un drum greșit, să‑ți fie dat să mă auzi vorbindu‑ți de catastrofe, dar n‑ai să ai fericirea. Nu povestim decît ceea ce a devenit demult comod și acceptat în ființa noastră, nu ne răzvrătim chiar atît de ușor. Și mai speri să uit de tine, să uit că trebuie să mărturisesc în numele tău, pentru că de la o vreme ne pricepem mai bine să‑i descifrăm pe alții decît pe noi înșine sau avem cel puțin această pretenție. Confesiunile sînt o minciună delicată, menită să zădărnicească orice încercare de a se ajunge pînă la noi. Cum am să‑ți mărturisesc că m‑am dus la facultate cu atîta întîrziere mizînd doar pe faptul că voi izbuti să mă retrag în mine însămi și să fiu scutită de învățătură? Ceva complicat și caraghios s‑a petrecut, de bună seamă, cum să‑ți spun tam‑nesam că‑mi înarmam simțurile pentru o cucerire fulgerătoare și că mă destinasem singură meseriei de femeie? Toate cer alte și alte mărturisiri, pentru a fi înțelese cele dintîi, și cercul urcă în spirală și nu se mai închide niciodată. Ah, mama, ei poți să te confesezi, de cum o vezi, îi cazi în genunchi. Ea s‑a născut să asculte, să discearnă, să compătimească. Privirea ei imploră să nu taci, să nu ai rețineri, chiar dacă după aceea te va cuprinde disperarea că ai mers pînă acolo încît i‑ai povestit și ceea ce nu ți‑ai spus încă pînă la capăt, sperînd că vei înăbuși în adînc starea confuză ce ridică pretenții să te domine. Stările incerte sînt blestemul nostru, consumă în noi ființa suavă ce o ocrotim (am zis bine? sîntem făcuți din nuanțe și nimic nu ni se potrivește deplin, cuvintele nu ne acoperă decît parțial.) Fără rolul de confidentă,