mama n‑ar avea identitate. Trebuie să ai în vedere că i‑am mărturisit și amorul subit pentru Gabură. Mai locuiesc încă la bunii mei părinți, sper că presupui asta, ei continuă să existe, deși îi presăm cu încăpățînare în trecut, însă nu se lasă închiși acolo, își mai poartă fantomele pe ulițele noastre. Cînd ai să te sufoci, te voi conduce și pe tine, Martha, la ea, să‑ți dai drumul. Gabură i‑a produs o euforie a surîsului. Surîde îndelung ori de cîte ori are nevoie de un răgaz pînă să se pronunțe. Celebritatea n‑a copleșit‑o (cine se mărită cu celebritatea? ce valoare mai are ea între patru ochi, seara, după o plictiseală cruntă?), dar cîte ceva din ea a impresionat‑o. Ascunsă după cortina ei de surîs, pînza aceea diafană, perdeaua trasă cu promptitudine, a decantat fără grabă, a examinat țărănește cele o mie de elemente ale gloriei lui Gabură și ale lumii sale, după care, revenită în contemporaneitate, mi‑a zis, sibilinic: «Nimic nu merită mai mult decît ceea ce sîntem dispuși să oferim.» Este modul în care m‑a apărat de cînd mă știu. M‑a apărat, în primul rînd, de mine însămi. Cu bărbații ăștia care sînt mai aproape de vîrsta mamelor, decît a fiicelor, pîndind undeva la răscruce, un sfat de familie este întotdeauna util. Eu sînt o fată tristă, Martha, și răzvrătită, nu mă pot călăuzi singură. Îndoielile mele nu‑mi ajung. Apelez și la cele pe care mi le dăruiește mama. Dar să nu insist, Gabură i‑a mai inspirat cîteva reflecții delicate, după care a vrut să știe dacă sufletul meu a coborît definitiv în infern sau mai are ceva din naivitățile celor care nu renunță la viață. Poate a fost imprudent să‑i vorbesc despre Gabură, ea însăși l‑a cunoscut (el, ca un motan, și‑a pierdut memoria, nu mi‑a zis nimic, îl știi, cu aerul acela mofluz de ins pe care îl apasă eternitatea și îl plictisesc nimicurile, n‑a dat nici un semn că ar fi descoperit vreo urmă), l‑a cunoscut cînd gloria lui, încă tînără, mai era o fecioară neprihănită. Este teribil, îmi dau seama, să‑ți vezi fiica amenințată de iubirea celui care te‑ar fi interesat și pe tine. Dar a auzit ea altele și mai și. Nu s‑a înțeles pe ea decît ascultînd confidențe. Precauțiile, surîsul, răspunsurile de oracol saturat de înțelepciune sînt la ea boală profesională. O, și ce femeie, ce femeie! Dacă aș fi ca ea, dacă m‑aș pricepe să trăiesc cu atîta candoare pentru alții! I‑am mărturisit că sînt o ucigașă, că n‑am săvîrșit propriu‑zis crima, dar toate uneltele sînt pregătite: m‑am transformat într‑o bestie gata să ucidă, totul este ca victima să nu întîrzie și să nu refuze să‑și joace rolul. Martha, sînt dintre proastele care cred că fericirea n‑a murit și și‑o doresc. Fericirea comună, stupidă, banală, de doi bani. Nu vreau adieri sublime, nu vreau nemaivăzutul, ci fleacurile bune pentru toți, idioțeniile care fac să‑ți stea inima în loc, iubitul care să te ia în brațe, să te mîngîie răbdător ca pe o oaie și tu să mori de fericire că‑i poți spăla ciorapii și te poți apleca într‑un genunchi să‑i închei pantofii. Am umplut bibliotecile de teorii și fericirea a căpătat culori diamantine, cînd ea nu‑i decît un maiou golănesc, pe care îl scoți peste cap de cîte ori vrei. Bărbați dispuși să moară pentru noi nu mai există. Urlă cînd nu le‑ai pus mîncarea dinainte și nu le‑ai întins cămașa, se plictisesc și aleargă la tribunal, sclifosindu‑se că au fost abandonați, după ce s‑au sacrificat, ah! ce ființe imbecile, ființe mai imbecile nu cred că există. Unul din ăștia mi‑am luat cu mine acasă și l‑am ținut aproape un an (ai idee că am fost măritată?), nu l‑am sugrumat numai pentru că mi‑era lene, i‑am deschis ușa să plece și cu asta am terminat. Mama, ultima Elenă din familie, eu am curmat șirul, pîndea pe undeva pe aproape și s‑a înființat imediat, să‑mi ajute să aerisesc. Probabil, în cele din urmă, l‑a informat și pe tata. Este destul de problematic dacă el a reținut ce i‑a spus, pentru că mereu îi umblă ceva prin cap. Grijile lui sînt dincolo de noi, ne‑a predat definitiv propriului nostru destin și nu înțelege să se lase prins în nici o complicație. Îi poți cere orice, îndeplinește imediat, chiar cu plăcere, numai să nu‑i încarci mintea și sufletul cu nimic, pentru că le‑a dăruit pietrelor, le‑a îngropat în ele și n‑are cum își retrage darul. Ca ființă măritată, după ce ai ținut un juncan la tine acasă, altfel îți reprezinți lumea, mai de sus și mai sigur. N‑am fost doborîtă de rușine, mărturisesc această slăbiciune. Ba aveam chiar un aer de superioritate trecînd pe lîngă bărbații de care mă temusem pînă atunci, vă cunosc eu, pușlamalelor, nu mă mai duceți de nas, v‑ar trebui un pat în care să mă răsturnați, adulmecați peste tot să‑l găsiți, dar mai va pînă acolo, nu sînteți decît niște jigodii și nici o fibră din mine nu mai depinde de voi, ca înainte. Revoltată pe mine însămi, am urcat în pod și mi‑am coborît cărțile (mai trăim o viață patriarhală, avem un pod plin de vechituri, sfînt ca o biserică, în care ne refugiem cu evlavie), și în toamnă trînteam cu piciorul în poarta facultății: mi s‑a deschis, ai să rîzi, am primit și felicitări. Probele practice au fost piesa cea tare. Am coborît ochii în fața cîtorva profesori, care se uitau prea insistent la mine (ce le spunea că am fost măritată? ce li se transmite atît de repede bărbaților, că tresar și trepidează de nerăbdare? Căpătăm cu adevărat ceva în ființa noastră ce nu se mai pierde și ne leagă definitiv de bărbații din jur? sau în inconștiența noastră îi privim tocmai noi altfel și ei nu fac. decît să răspundă credincioși, puțin întărîtați de curiozitate și neprevăzut?), am coborît ochii pentru a nu‑i înfrunta prea devreme, dar n‑am abandonat (cei care se uită insistent la tine sînt pentru totdeauna pierduți,