un simplu semn și îi vezi cum se apropie iar, fiindcă jocul nu mai are sfîrșit), am trecut mai departe, pentru că, Martha, eu vreau să fiu victorioasă, să‑mi cuceresc un loc sub soare. Nu vreau s‑o repet pe mama. Ea este o mare, o mare, o mare nefericită!“

 

Martha însăși își vorbea în acele momente, aproape că nu o asculta. „S‑a apropiat de mine și acum va începe. Cu limbajul ei artificios și teribilist, îmi va desena un portret cît mai neconvenabil, să nu pot ieși din rama lui, să rămîn prizonieră acolo, la discreția răutăților pe care le‑a pregătit, pentru că otrava asta mică a început să mă iubească și n‑are cum își păstra distanța și orgoliul decît tîrîndu‑mă puțin de păr, tîrnosindu‑mă, ca să nu‑mi iau nasul la purtare și să mai aibă senzația că nu m‑a pierdut.“ Cît timp se spovedise Kitty, Martha o examinase, nu participase în nici un fel de ce‑i spusese, mai avea încă starea ei dinainte, așa că se miră cea dintîi cînd se auzi vorbind, cu tonul unei confesiuni ce nu avea să se sfîrșească decît târziu, și poate amar, ar fi fost destul de greu să prevadă: „Kitty, scumpo, iubito, dacă ai scontat să mă faci să tremur de frică, da, da, că‑mi vei dezvălui rezultatul investigațiilor tale (folosesc cel mai blînd cuvînt), te‑ai înșelat. Viața noastră, a mea în orice caz, s‑a retras în subteran. Ipocrizia de fiecare zi nu spune nimic despre noi. Există întotdeauna o zonă străbătută de atîta nesiguranță, că ne temem noi înșine să ne abatem pe acolo, și atunci ne falsificăm puțin existența, ne mințim pe noi și pe ceilalți și fugim, fugim cu mare grijă, deși știm că o să ne reîntoarcem iar și iar, că tentația față de noi înșine nu moare. Am fost o femeie cu multe succese și se pare că unele de abia de acum înainte mă așteaptă. Presupun că simțurile nu te‑au trădat și de aceea te‑ai îndreptat spre mine. Poți să‑mi mulțumești, te‑am cules azi de pe stradă ca să‑ți scurtez drumul pînă la mine, să‑l parcurgi repede și precis. (Să nu mă întrerupi.) N‑am idee de ce, dar s‑au născut în mine, iarăși, fantasmele ce m‑au chinuit în ultimii ani și pe care am putere să le alung, însă nu și să le distrug. Să trăiești o iubire pe care, de fapt, n‑ai avut‑o, să te îndoiești tu însăți de adevăr (poate ai avut‑o, totuși, altfel cum s‑a păstrat în sînge amintirea ei, poate n‑ai făcut decît s‑o uiți și ea reînvie, cu dreptul său de a nu muri), să trăiești o astfel de iubire și în cele mai bune zile ale tale să te tulbure și să te cheme și tu nici măcar să nu știi unde ai pierdut‑o și cum ai putea s‑o regăsești, iată o postură plină de farmec, riscantă, alunecoasă, ca o băutură dătătoare de halucinații. Dar eu am să mizez pe ceea ce este stabil, pentru că m‑am reîntors în casa Gabură chiar în acest scop, să recuperez toate amintirile mele care mă pot duce la el. Nu‑ți spun numele, pentru că tu însăți îl știi și erai pornită să‑l rostești, l‑ai văzut chiar în aceste zile și te‑ai ținut după el pe o stradă pustie (am locuit cîndva acolo, pe mine mă caută), toate detaliile acestea îmi sînt bine cunoscute, ca dealtfel tot ce privește viața lui, străin îmi este numai propriul meu suflet și aventurile sale, rămase veșnic incerte, cum te trezești după un chef și eziți să‑ți atribui ce presupui că s‑a întîmplat, un procent infim îți dărîmă certitudinea. Kitty, cîți bărbați ai privit cu încîntarea că ești o ființă celestă și că îți prelungești la infinit starea de grație, stînd în colțul tău, neștiută, stinsă, uitată, pierdută și nedorind altceva de la lume decît să nu‑și reia mișcarea, să‑și continue o veșnicie încremenirea, ca să nu moară tocmai acea stare, să n‑o spulbere, să nu te arunce în haos? O, nemiloase clipe! Totdeauna au avut pentru mine un capăt și a trebuit să mă deștept, să apelez la firea mea voluntară (trec drept o vitalistă, o femeie cu picioarele pe pămînt, practică, tranșantă, fără scrupule, voluptoasă, irezistibilă, ahtiată după un trai bun, sufocată de lux, amețită de capricii, favorizată întru totul de soartă, și de aici oscilațiile, deviațiile, nemulțumirile, ca la toți cei prea avuți), să apelez la firea mea voluntară, vibrînd ca strunele întinse pînă la rupere, pentru a mă smulge din impas și a răzbi cu fața curată. Ne ucidem viața sufletească numai pentru că trăim printre ceilalți și n‑avem curajul să‑i sfidăm, înfățișîndu‑ne așa cum sîntem de fapt, striviți de obsesii, desfigurați de revelații, purtați în derivă, cuceriți mereu de alte speranțe, îmbătați de iluzii, rupți de orice realitate, ascunși în noi, înfricoșați, o, cît de frumoși sîntem și cît de autentici, dar refuzăm fața noastră adevărată, fiindcă n‑avem cum ne explica, n‑am adunat și explicațiile necesare și fugim de noi înșine, dezarmați, năuciți, cu ochii mari, atît de bucuroși cînd ne ajută norocul să devenim dintr‑o dată alții, gravi, cu puzderie de principii, încorsetați în deprinderi reci, o nemărginită binefacere coboară asupra noastră cînd descoperim traiul mărunt, onest, anonim și reușim să facem din el un scut de apărare. Învie instinctele noastre tari, ridicăm cu inocență capul și reclamăm drepturile noastre, într‑o viață care ne este, de fapt, complet străină. Eu transformasem într‑un viciu retragerea într‑un colț, în cercuri de bărbați neglijenți, nepăsători, absorbiți de eternele lor dispute, de certurile absurde și fără scop, și mă pierdeam în contemplarea lor, neluată în seamă, desconsiderată, strivită sub indiferența ce nici măcar nu mi‑era adresată. Bărbații, singuri între ei, au ceva banal și agresiv, rar, foarte rar, cîte unul din ei se înseninează și coboară peste lume o privire candidă, pură, dezorientată, umană. Siguranța și trivialitatea, energia din ei, debordantă și oarbă, îi poartă pe căi întunecate, se aude tropotul lor și hohotul