vârstă, a cărei singură pretenţie la faimă era descendenţa ei regală psihanalitică: cu patruzeci şi cinci de ani în urmă fusese analizată de Frieda Fromm-Reichman care, la rândul ei, fusese analizată de însuşi Freud. Mai mult, pe vremuri fusese prietenă şi corespondase pentru puţin timp cu Anna Freud şi îi cunoştea pe câţiva dintre nepoţii lui Freud. Evident, un cadru cât mai liber de orice influenţe, mai ales în ce priveşte onorariul, este indispensabil procesului psihanalitic.

  — Vorbeşti despre originalitate psihanalitică pentru a justifica trocul, Seth. Sigur nu vorbeşti serios, a zis Harvey Green, un analist bondoc şi îngâmfat, care rareori izbutea să nu facă vreun comentariu enervant. Dacă pacientul tău ar fi o prostituată? Atunci cum ar funcţiona sistemul tău de troc?

  — Un comentariu original şi venal, Harvey, i-a replicat Seth. Venalitatea, ei bine, nu-i surprinzătoare la tine, bineînţeles. Dar originalitatea, agerimea intervenţiei tale sunt într-adevăr neaşteptate. Însă întrebarea ta n-are nici o valoare. Văd că sofistica e în floare în Institutul Golden Gate. Seth şi-a răsucit capul spre Marshal, pe urmă s-a uitat sfidător din nou la Harvey. Spune-ne, Harvey, câte prostituate ai analizat tu recent? Sau altcineva dintre voi? Ochii întunecaţi ai lui Seth au măturat încăperea. Câte prostituate pot să arunce o privire în străfundurile lor şi să rămână în continuare prostituate?

  — Maturizează-te, Harvey! a continuat Seth, evident savurând confruntarea. Confirmi o chestie pe care am scris-o în Jurnalul internaţional, şi anume că veteranii psihanalizei – care-i termenul oficial pe care-l folosiţi voi, jidanii? Fârtaţii? – ar trebui să facă periodic tranşe de analiză pentru a se menţine în stare de funcţionare, să zicem, cam din zece în zece ani. De fapt, ar putea fi cazuri de control pentru candidaţi. Asta ar fi o modalitate de a împiedica fosilizarea. Cu siguranţă că organizaţia asta are nevoie de aşa ceva.

  — Linişte, a spus Weldon, lovind cu ciocănelul. Haideţi să ne întoarcem la subiectul dezbaterii. Ca preşedinte, insist…

  — Troc! a continuat Seth, care se întorsese cu spatele la podium şi acum stătea cu faţa către auditoriu. Barter! Ce crimă! O faptă care atrage sentinţa cu moartea! Un tânăr arhitect foarte bolnav, un bărbat anorexic pe care l-am tratat vreme de trei ani şi l-am adus la un pas de o schimbare majoră de personalitate, şi-a pierdut pe neaşteptate slujba când firma lui a fost înghiţită de o altă companie. O să-i ia un an sau doi pentru a-şi face propria lui firma. Între timp, practic nu are nici un venit. Care-i cea mai bună acţiune analitică? Să-l abandonez? Să-l las să acumuleze o datorie de mai multe mii de dolari, o opţiune profund inacceptabilă pentru el? Între timp, din motive personale de sănătate, eu îmi făceam planuri să construiesc o nouă aripă la casa veche, inclusiv un birou şi o sală de aşteptare. Căutam un arhitect. El căuta un client.

  Soluţia – soluţia cuvenită, morală, după mintea mea, şi nu trebuie să mă justific în privinţa asta nici în faţa auditoriului de aici, nici în faţa altuia – a fost evidentă. Pacientul a proiectat pentru mine noua construcţie. Problema onorariului s-a rezolvat parţial, iar el a fost afectat pozitiv de încrederea pe care i-am acordat-o. Am de gând să scriu despre cazul ăsta: faptul că mi-a proiectat casa – vizuina internă a figurii paterne – l-a făcut să ajungă până la cele mai profunde straturi ale amintirilor arhaice şi ale fanteziilor despre tatăl lui, straturi inaccesibile tehnicii tradiţionale. Am eu, am avut eu vreodată nevoie de permisiunea voastră pentru a fi original în practica terapeutică?

  Aici Seth a survolat teatral încă o dată auditoriul, lăsându-şi privirea să stăruie preţ de câteva clipe asupra lui Marshal.

  Doar John Weldon a îndrăznit să-i răspundă.

  — Limite! Limite! Seth, tu ai renunţat cu totul la tehnica predecesorilor? Să-ţi pui pacientul să-ţi cerceteze şi să-ţi proiecteze casa? Poate că ţie ăsta ţi se pare un lucru creativ. Dar îţi spun, şi ştiu că în această privinţă mă susţine toată lumea, asta nu e terapie.

  — Tehnica predecesorilor. Asta nu e terapie”, l-a maimuţărit Seth pe John Weldon, repetându-i cuvintele cu o voce piţigăiată şi lălăită. Smiorcăielile unor minţi înguste. Crezi că tehnica e scrisă pe tablele lui Moise? Tehnica e concepută de analişti vizionari: Ferenczi, Rank, Reich, Sullivan, Searles. Da, şi Seth Pânde!

  — Statutul de vizionar autoproclamat, s-a băgat în discuţie şi Morris Fender, un bărbat pitic, chel, cu ochii bulbucaţi şi ochelari uriaşi, dar fără gât, este un mod viclean şi diabolic de a masca şi de a raţionaliza o mulţime de păcate. Pe mine mă îngrijorează profund felul cum te porţi, Seth. Sabotezi bunul renume al psihanalizei în ochii publicului şi, sincer să fiu, mă cutremur când mă gândesc că tu formezi tineri analişti. Gândeşte-te la ce scrii – ca de exemplu declaraţiile tale din London Literary Review.

  Morris a scos din buzunar câteva foi de ziar şi le-a despăturit cu mâini tremurânde.

  — Asta, a spus, fluturând foile în faţa lui, e un extras din recenzia ta despre corespondenţa dintre Freud şi Ferenczi. Aici declari public că le spui pacienţilor tăi că îi iubeşti, că îi ţii în braţe şi că discuţi cu ei despre amănunte intime ale vieţii tale personale: divorţul tău iminent, cancerul. Le spui că sunt prietenii tăi cei mai buni. Îi inviţi la tine acasă la ceai, vorbeşti cu ei despre preferinţele tale sexuale. Păi, preferinţele tale sexuale nu te privesc decât pe tine – şi nu discutăm aici despre ele dar de ce să afle toţi cititorii sau analizanţii tăi că eşti bisexual? Nu poţi să negi asta. Încă o dată, Morris a fluturat ziarul în faţa lui. Chiar astea sunt cuvintele tale.

  — Bineînţeles că astea sunt cuvintele mele. Pe agenda de lucru există şi acuzaţia de plagiat? Seth a luat scrisoarea de la comisia ad-hoc şi s-a prefăcut, în bătaie de joc, că se concentrează asupra ei: Plagiat, plagiat – of, atât de