multe infracţiuni majore, atât de multe tipuri de ticăloşii majore, dar nici un plagiat. Măcar de asta am fost scutit. Da, fireşte, sunt cuvintele mele. Şi mi le asum. Oare există vreo legătură mai intimă decât cea dintre analist şi analizant?

  Marshal asculta răbdător. Eşti tare, Morris, se gândea el. La fix îl întărâţi. Primul lucru inteligent pe care l-am văzut la tine! Seth scotea fum din rezervoare: era pe punctul să se lanseze pe o orbită autodistructivă.

  — Da, a continuat Seth, cu unicul lui plămân muncind din greu şi vocea acum răguşită. Îmi asum afirmaţia că pacienţii îmi sunt cei mai buni prieteni. Şi asta-i adevărat pentru toţi cei de aici. Şi pentru tine, Morris. Pacienţii mei şi cu mine ne petrecem împreună câte patru ore pe săptămână, purtând cele mai intime discuţii cu putinţă. Spune-mi, care dintre voi îşi petrece atâta timp împărtăşind confidenţe cu un prieten? Vă dau eu răspunsul: niciunul – şi sigur nu tu, Morris. Ştim cu toţii cum sunt prieteniile între bărbaţii americani. Poate unii, câţiva dintre voi, iau o dată pe săptămână prânzul cu vreun prieten şi, după ce dau comanda şi înainte de a mânca, îşi petrec treizeci de minute purtând discuţii intime. Neagă cineva – vocea lui Seth a umplut încăperea – faptul că şedinţa de terapie este destinată să fie un templu al sincerităţii? Dacă relaţiile cu pacienţii voştri sunt cele mai intime pe care le aveţi, atunci aveţi curajul să renunţaţi la ipocrizie şi să le spuneţi asta! Şi ce contează dacă află amănunte din viaţa voastră personală? Faptul că am dezvăluit un anumit lucru despre mine nu a deteriorat niciodată procesul analitic. Dimpotrivă, l-a accelerat. Poate din cauza cancerului, viteza a devenit importantă pentru mine. Singurul meu regret este că am aşteptat atâta vreme ca să descopăr asta. Noii mei analizanţi, care sunt aici în cameră, pot să confirme cu ce viteză lucrăm. Întrebaţi-i! Acum sunt convins că nici o analiză de formare nu are nevoie de mai mult de trei ani. Haideţi, lăsaţi-i să vorbească!

  Marshal s-a ridicat în picioare.

  — Obiecţie! Nu se cuvine, şi ar fi o nechibzuinţă – iarăşi cuvântul ăsta, cuvântul lui favorit – să-ţi implici analizanţii în vreun fel în dezbaterea asta deplorabilă. E o dovadă a lipsei tale de raţiune până şi numai faptul că te gândeşti la asta. Punctul lor de vedere este influenţat de transfer şi de interese personale. Tu îi întrebi despre viteză, despre o analiză rapidă şi murdară, iar ei bineînţeles că o să fie de acord cu tine. Bineînţeles că o să fie încântaţi de ideea unei analize scurte, de trei ani. Care candidat n-ar fi? Dar oare nu evităm adevărata problemă? Boala ta şi impactul pe care-l are asupra opiniilor şi muncii tale. După cum o sugerezi şi tu, Seth, boala ţi-a insuflat dorinţa arzătoare de a termina repede cu pacienţii tăi. Toată lumea de aici te înţelege şi te compătimeşte. Boala îţi schimbă perspectiva în multe privinţe, în mod perfect justificabil, având în vedere situaţia în care te afli. Dar asta nu înseamnă, a continuat Marshal, cu o încredere din ce în ce mai mare în sine, că noua ta perspectivă, izvorâtă dintr-o stare de nerăbdare personală, trebuie să le fie prezentată studenţilor pe post de doctrină psihanalitică. Îmi pare rău, Seth, dar trebuie să fiu de acord cu Comisia de formare că, pe bună dreptate, a venit momentul să se discute problema statutului tău de analist formator şi a capacităţii de a-ţi îndeplini obligaţiile impuse de acest statut. O organizaţie psihanalitică nu-şi poate permite să neglijeze aspectul succesiunii. Dacă nici analiştii n-o pot face, cum ne putem aştepta ca alte organizaţii care ne cer ajutorul – corporaţii, guverne – să se preocupe de transferul de responsabilităţi şi de putere de la cei în vârstă către generaţia următoare?

  — Nici, a tunat Seth, nu ne putem permite să ignorăm setea nestăvilită de putere a celor prea mediocri pentru a fi demni de ea!

  — Linişte! a bătut John Weldon cu ciocănelul lui. Haideţi să revenim la esenţa lucrurilor. Comisia ad-hoc ne-a atras atenţia asupra comportamentului şi a comentariilor tale publice, prin care ataci şi respingi în bătaie de joc câteva dintre conceptele fundamentale ale teoriei psihanalitice. De exemplu, în recentul tău interviu din Vanity Fair, ridiculizezi complexul oedipal şi îl respingi, spunând despre el că este o „eroare evreiască”, iar apoi zici că reprezintă unul dintre multele canoane fundamentale ale psihanalizei…

  — Bineînţeles, a ripostat Seth, renunţând complet la orice încercare de a negocia sau de a glumi, bineînţeles că e o eroare evreiască. Greşeala de a ridica mica familie triunghiulară de evrei din Viena la rangul de familie universală, în încercarea de a rezolva pentru toată lumea ceea ce evreii mânaţi de vinovăţie nu pot rezolva pentru ei înşişi!

  Acum zumzăia deja întreaga sală şi mai mulţi medici încercau să vorbească deodată. „Antisemit”, spunea unul dintre ei. Se auzeau diverse comentarii: „îşi masează pacienţii”, „sex cu pacienţii” „grandoman” „nu-i terapie, să-l lăsăm să facă ce naiba o vrea, dar asta nu se poate numi analiză”.

  Seth i-a acoperit.

  — Bineînţeles, John, că am spus şi am scris lucrurile astea. Şi îmi susţin comentariile. Voi toţi, în sinea voastră, ştiţi că am dreptate. Mica familie de evrei din ghetou a lui Freud reprezintă doar o minoritate insignifiantă în raport cu lumea. De exemplu, să luăm cultura mea. Fiecărei familii de evrei care a mai rămas pe planetă îi corespund mii de familii de musulmani. Analiza nu ştie nimic despre aceste familii şi despre acest tip de pacienţi. Nu ştie nimic despre rolul diferit, plin de aroganţă al tatălui, despre dorinţa profundă, inconştientă pentru tată, pentru întoarcerea la confortul şi siguranţa oferite de tată, pentru fuziunea cu tatăl.

  — Da, a zis Morris şi a deschis un ziar, iată aici o scrisoare către editorul Psihanalizei contemporane. Tu vorbeşti despre interpretarea dată de tine comportamentului unui tânăr bisexual, prin prisma dorinţei lui, şi citez,