vorbi. Și atunci am simțit o bucurie dementă că trăim, am strîns-o în brațe pe soția mea, am sărutat-o pe obraji, pe ochi, pe gură, pe păr… Și… Nedelcu se opri, cu privirea pierdută spre fereastră.

— Și? întrebă Nela, îngrozită.

— Și… atunci mi-am dat seama că nu e ea. Femeia ta are ceva inconfundabil, o mireasmă a ei proprie, numai a ei. Am înțeles: nu era ea.

— Nu înțeleg.

— E simplu: în secundele cît am spart eu vitrina s-a produs o mișcare la masă, o modificare a poziției celorlalte trei persoane. Și eu, prin întunericul absolut care s-a produs la stingerea luminii, am prins-o de mînă nu pe ea, ci pe soția acelui ofițer, am tîrît-o după mine și am sărit prin vitrină.

— Și ea? întrebă Nela într-un tîrziu. Ea, nevasta ofițerului, ce-a zis?

— N-a zis nimic. Plîngea. Am stat acolo, împreună, de vineri seară pînă marți, cînd ruinele au fost înlăturate. M-am dus apoi la morgă, ca să-i recunosc cadavrul soției. Nu i-am găsit decît o parte din trup, înecată în praf și moloz, adică ceea ce smulsese dintre ruine buldozerul. Am recunoscut-o după inelul de la deget și după ciorapii albaștri pe care-i purta. Miercuri am înmormîntat-o; eram singur, mătușa ei plecase din București, pe părinți nu i-am găsit. Am înmormîntat-o alături de ofițerul în brațele căruia murise. Sînt convins că și ea a săvîrșit atunci o confuzie: s-a aruncat la pieptul lui, crezînd că sînt eu.

— Și ați rămas prieten cu soția acelui ofițer? insistă Nela, văzînd că Nedelcu a terminat prea repede relatarea întîmplării. Adică cu acea femeie căreia i-ați salvat viața?

Nedelcu primi întrebarea fără plăcere, amănuntul respectiv nu avea nici o valoare pentru el.

— Da, eram prieteni… într-un fel. Ne vedeam la cimitir în fiecare zi, plecam împreună, beam o cafea. Era și ea la fel de singură ca și mine, nu avea copii. Adică avea un băiat, dar era căsătorit în provincie, nu se căutau, era ca și singură. Încercam să-i dau curaj, să o ajut. După un an de zile, însă, s-a sinucis. Mi-a lăsat un bilețel în cutia care adăpostea candela de pe crucea mormîntului soției mele prin care mă ruga să am grijă și de mormîntul soțului ei… Cam asta e povestea pe care voiam să v-o spun, scumpă doamnă. Povestea soției mele, de pe urma căreia mi-a rămas o vioară și un caiet cu poezii.

— Poezii scrise de ea?

— Da, de ea, firește. Caietul avea acest motto:

Iubitule, așteaptă-mă, vin îndată. De mine și de moarte nu vei scăpa niciodată.

Nela tăcea, îngîndurată.

— Și mie mi-au murit la cutremur cîțiva prieteni și prietene. Aveau un ceai, era ziua unei colege, Adina, în blocul de pe Arghezi numărul doi. I-au găsit pe toți, adunați unul lîngă altul, ca într-un snop. Un snop de vieți nevinovate.

— Sigur că dumneavoastră, care sînteți de meserie, ați putea să filozofați pe larg despre întîmplare, Destin, Coincidență, Fatalitate, dar cu ce ne pot ajuta cuvintele? Cum pot ele umple golul imens pe care l-au lăsat cei pierduți? Cu ce se poate compara spaima ei din acele clipe dinaintea morții? Cum pot eu să-mi iert că am putut să confund mîna ei cu mîna altei femei, ea, care avea o piele și o căldură a trupului care nu se puteau confunda?!

— E stupid să vă faceți un asemenea reproș.

— Nu e vorba de un reproș propriu-zis. E o constatare. O constatare inutilă, bineînțeles. Un medic, vecin cu mine, cu care stau, uneori, de vorbă, un tip înțelept, cinic și sceptic, ca toți oamenii înțelepți, îmi spune de cîte ori aduc vorba despre ea: „Nu-ți mai face gînduri. Atît a avut de trăit.” Asta e, deci, concluzia: fiecare trăiește atîta cît are de trăit. Medicul de care vă spun lucrează la Spitalul de urgență și l-a văzut pe poetul Nichita Stănescu la cinci minute după ce a murit și mi-a dat telefon chiar atunci, în miez de noapte, știa cît de mult îl iubesc, cît de mult îmi plac poeziile lui, soția mea s-a dus odată la el acasă, de ziua lui, îi scrisese o poezie pe care i-o dedicase, îmi aduc aminte cîteva versuri:

Poetule, Dumnezeu al Cuvîntului, Al aerului, al ierbii și al vîntului Binecuvîntează cu privirea ta albastră Pe roaba ta, pe roaba voastră.

Apoi i-a cîntat la vioară ceva din Paganini, iar el a cerut-o de soție. Poate că, atunci cînd dispărea, la el se ducea, dar ce importanță are acum? Voiam să vă spun despre moartea lui, a poetului. I-am spus doctorului, atunci, cînd mi-a anunțat vestea: „Dar știam că i s-a garantat de către cei mai mari specialiști că ficatul lui va mai rezista încă doi, trei ani?!” „Ce contează cît mai putea rezista ficatul, mi-a zis doctorul, el atît a avut de trăit.”

— Da, da, da, zise Nela automat, probabil că…

Dar nu putu să-și continue ideea pentru că ușa se deschise brusc și intră Mitică valvîrtej. Amîndoi amuțiră. El începu să se dezbrace, cu o grabă teribilă.

— Mitică! strigă ea, uimită. Ți-au dat drumul?

— Nu, răspunse el, intrînd în baie. M-au chemat pentru o operație urgentă. Fac un duș și plec la spital. Pregătește-mi cîteva cămăși curate, chiloți, un pulover gros, ciorapi curați și groși. Mîine s-ar putea să mă mute la pușcărie. Pune-le într-o plasă, într-o valijoară sau altceva. Mîncare să nu-mi pui. Pune-mi o cutie cu cafea.

Nela intră peste el în baie și-l urmări încremenită cum face duș.

— Pot să vin și eu cu tine la spital?

— Nu.

— Și-atunci cînd vorbim?

— După operație trec pe-aici să-mi iau lucrurile. Tu ce faci? Cum te simți? Nu așteptă răspunsurile ei, continuă să vorbească. Să nu te muți de-aici. Eventual, dacă poți, așteaptă-mă, nu te mărita.

— Mitică, strigă Nela, răgușită, ce sînt tîmpeniile astea?

— Iartă-mă, vorbesc aiurea, sînt grăbit. Dă-mi un prosop. Și spune-mi cine-i tipul? Îți face curte?

— Nu, fii fără grijă.

După cinci minute, Mitică plecă la fel de brusc cum venise, nu avusese timp să facă cunoștință cu Nedelcu, abia putu să-i facă un semn ambiguu