— E tîrziu, spuse Nedelcu, după ce mai fumă o țigară. A trecut timpul fără să ne dăm seama. E trecut de două.

— Vă aștept și mîine seară, îi spuse Nela la ușă. Veniți?

— Da, vin cu cea mai mare plăcere. La revedere.

Nela era tulburată, nu putea dormi. Încercă să citească dintr-o carte oarecare, dar parcurgea rîndurile fără să priceapă nimic. O aruncă pe masă, dărîmînd ceștile de cafea. Apoi, fără nici o noimă, îi veni în minte ce spusese cîndva un filozof român plecat de mult în străinătate: „A exista nu e un fenomen care trebuie luat în serios. La intrarea în cimitire ar trebui scris: «Nimic nu e tragic, totul e ireal.»” Avea și ea, uneori, senzația că anumite întîmplări pe care le trăia sînt ireale, fictive, imaginare, prelungiri incontrolabile și imprevizibile ale trăirilor concrete, autentice. „Totul e să nu mă sperii de nimic. Singura mea armă de foc pe frontul vieții e liniștea, calmul în fața a totul și a toate, în fața întîmplării. Totul e o întîmplare. Viața însăși e o întîmplare, o…”

Apoi adormi buștean. Nu-l auzi pe Mitică atunci cînd se întoarse după operație, însoțit de un milițian, ca să-și ia bagajele.

[1] Bacșiș (fr.) (n. r.)

Capitolul VIII

Deși se culcase abia de două ore, Mitică fu trezit la ora opt de către gardian.

— Tovarășul colonel dorește să vorbească cu dumneavoastră.

— Iar eu doresc, spuse Mitică, întorcîndu-i spatele, să mă pupe-n cur.

Gardianul făcu o figură foarte comică, uimindu-se cu o strîmbătură pe obrazul drept și cu închiderea simultană a ochiului stîng.

— Bravo, Marine, își zise, ieșind, să te văd cum raportezi tu chestia asta fără să iei zece pumni în ceafa și zece înjurături de mamă.

Peste două ore, gardianul veni din nou. De astă dată, Mitică era treaz.

— Mergem? întrebă gardianul.

— Mergem, răspunse Mitică, sorbindu-și ceaiul.

— Ehe, dom’ doctor, îi spuse Marin, melancolic, ce-ați fi pățit dumneavoastră pentru vorbele-alea de dimineață dacă nu erați doctor!

— Ce pățeam?

— Oho!

— Adică?

— N-are importanță. Problema care e: că eu sînt vechi în meserie, mai am trei ani pînă la pensie și pot să vă spun orice, că nu mi-e frică. Singurii care nu sînt chelfăniți, adică singurii care sînt tratați cu respect, aici, la noi, sînt doctorii. Cum să dai, domnule, într-un doctor, cînd el îți salvează viața? Nu se poate! Odată însă am luat plasă, vă spun sincer. Funcționam ca paznic la o pușcărie, unde se afla internat (dacă înțelegeți ce vreau să spun) și un doctor care făcuse chiuretaj unei minore și față de care eu m-am purtat salon. Cînd iese, îl întreb: „Dom’le doctor, ce fel de doctor sînteți, că poate am și eu vreo nevoie, vreodată, mă cam doare stomacul, mă doare vezica, rinichiul drept și testicolul stîng”. „Eu sînt doctor în drept”, mi-a zis el, „adică jurist. Mă cauți cînd ai o belea la tribunal.” „Bravo, Marine”, mi-am zis, „uite pe cine ai cocoloșit tu un an și șase luni, așa-ți trebuie dacă ești vită și nu ți-a plăcut cartea.” Explicați-mi și mie: de ce există și doctori care nu sînt doctori, adică doctori care nu lucrează în spitale sau policlinici?

Mitică terminase de băut ceaiul.

— Îți explic altădată. Du-mă la găinaru-ăla de colonel, să vedem ce vrea de la mine.

— Nu știu ce vrea, da’ e nervos. A urlat la mine ca o fiară de grădină zoologică: „Du-te, mă, cretinule, și scoală-l, că doar nu-i la Hotel Lido aici, e la pușcărie!”

Colonelul era chiar comandantul Miliției, un bărbat mic, negricios, cu ochi mici, răi, fața lui arăta că se afla într-o stare de nervi neobișnuită. Făcea însă eforturi să vorbească normal, calm.

— Domnule doctor, vi s-a întîmplat vreodată să fiți înjurat de mamă?

— De mamă?! se miră Mitică. Cînd eram mic, da, dar acum, de cînd sînt matur, nu-mi aduc aminte. Adică n-am fost înjurat în față. În spate… oho…

— Aflați că eu am fost înjurat pentru prima oară de mamă în această dimineață, la ora șapte fără un sfert.

— De ce?

— Din cauza dumneavoastră.

— Cine v-a înjurat?

— Tovarășul prim. Nu știu dacă știți, dar dînsul are obiceiul să înjure, să vorbească așa, mai buruienos, dintr-o bucată. Nimeni nu se supără, pentru că nu o face cu răutate, ăsta e stilul lui de a se exprima. Nici eu nu mă supăram dacă mama mea n-ar fi pe moarte din cauza unui cancer. Vă spun sincer: am plecat de la dînsul cu lacrimi în ochi. Poate că în clipa asta, cea care m-a născut, m-a alăptat și m-a crescut ca vai de lume și-a dat sufletul.

— Lăsați, nu faceți din asta o tragedie, încercă Mitică să-l consoleze. Dar de ce spuneți că v-a înjurat din cauza mea?

— Vă spun imediat. Dumneavoastră ați operat azi-noapte o femeie, da?

— Da.

— Ce avea?

— Ulcer perforat.

— Știți cine e femeia respectivă?

— Nu.

— E chiar soția prim-secretarului.

Colonelul așteptă o reacție deosebită din partea lui Mitică, ceea ce nu se întîmplă.

— Și? întrebă Mitică.

— Păi asta e: că prim-secretarul a întrebat care e cel mai bun chirurg din oraș. Și i s-a spus că dumneavoastră. Și el a zis s-o operați dumneavoastră. Dar el nu știa că sînteți la noi în arest, că nu i-a spus nimeni. Adică eu l-aș fi informat, dar n-am avut cînd, pentru că procuratura v-a trimis în judecată în douăzeci și patru de ore.

— Spuneți, vă ascult.

— Și după operație a vrut să vă mulțumească.

— Așa…

— Și atunci a aflat că sînteți închis și că ați fost scos din arest pentru operație.

— Și?

Colonelul îi făcu semn să aibă răbdare, voia să-i expună cazul metodic, rar și explicit.

— Și m-a chemat pe mine și pe procurorul-șef, după ce mai înainte ceruse o informare despre caz: ce-a fost, cum a fost, etîcî. Și ne-a zis: „Mă, cu un doctor de calibru’ lu’ ăsta” – adică dumneavoastră – „vă războiți voi, care ar trebui