să ziceți mersi că stă în județul nostru și nu pleacă la București, și pentru ce? Că i-a dat un picior în fund căcănarului ăla de procuror bețiv și escroc, pe care de mult trebuia să-l dăm afară?! P-ăsta, mă, îl băgați voi la pușcărie, fi-v-ar mama voastră a dracului de vite încălțate?! Ieșiți afară pînă nu vă dau cu ceva în cap, boilor!”

Colonelul tăcu din nou cîteva secunde, așteptînd din partea lui Mitică o participare la dramatica întîmplare pe care o trăise.

— Îmi pare rău că… Și pe urmă?

— Pe urmă, procurorul-șef a făcut recurs, acum două ore s-a judecat din nou procesul, adică în perioada cît dormeați, și ați fost achitat.

Mitică nu știa ce să zică. Să-i mulțumească? Pentru ce? El, colonelul, nu avea nici un merit. Să-i mulțumească pentru că n-a fost pus să spele scările și veceurile?

— În caz că o să mă cheme, spuse Mitică, voi încerca să-i explic că nu aveți nici o vină, că…

— Nu, nu, nu, îl întrerupse colonelul, speriat. Nu mai zgîndăriți rahatul, poate uită. Lăsați-o moartă. Aveți ceva bagaje jos?

— Da.

— Marine! Mă idiotule, du-te jos și adu bagajele domnului doctor! Pas alergător!

Marin dispăru într-o secundă. Colonelul îi zîmbi lui Mitică, colegial.

— Ce să fac? Îmi vărs și eu nervii pe cine pot. El și-i varsă, la rîndul lui, pe deținuți și-așa mai departe, de sus în jos. Acum se poartă stilul dur peste tot, din cauza stresului.

— Din păcate, zise Mitică, un „și-așa mai departe” nu există, pentru că deținuții n-au pe cine să se reverse. Ei sînt ultima treaptă.

— Nu aveți dreptate, există o ierarhie și în rîndul lor. Ăla mai tare se răzbună pe ăla mai mic. Acum o lună am avut cazul unui ruigbist pedepsit, un zdrahon cît un munte, care a violat trei deținuți, după ce mai înainte i-a snopit în bătaie, le lua din porții, îi punea la treabă. Adică unii dintre ei au posibilități de a-și cîștiga o anumită superioritate fie prin forța fizică, fie prin relații. Uitați, eu pun în fiecare dimineață niște fărîmituri de pîine pentru guguștiuci, vin băieții aici ca la cantină. Ei, e unul mai mare printre ei, mai zburlit, mai înfipt și mai al dracului, care-i alungă pe ceilalți, mănîncă el pe săturate și, după ce se satură, pleacă și le lasă mai nimic. I-am spus lui Marin să-mi facă o capcană, să-l prind și să-i sucesc gîtul, fir-ar mă-sa a dracului. Așa sînt și oamenii, ca guguștiucii, domnule doctor.

În clipa următoare intră Marin cu bagajele lui Mitică.

— Atunci, cu bine, zise Mitică, pe care povestea cu guguștiucii îl lăsase indiferent, aproape că-l adormise.

— Cu bine, dom’ doctor, îi strînse colonelul mîna, și să ne scuzați dacă v-am supărat cu ceva, dar așa e specificul muncii noastre.

Mitică ieși în stradă, îngîndurat și plictisit, fără poftă de viață, și porni spre piață, unde cumpără niște mere. Aici o întîlni pe Nela, care se tîrguia pentru niște lobodă cu o țigancă.

— Ce părere ai? îi spuse ea, ca și cum întîlnirea lor era întrutotul firească, cioara asta vrea doi lei pe legătură.

Mitică nu-i putea răspunde, mușcase dintr-un măr și avea gura plină.

— Hai acasă, zise el, după ce înghiți. Mi-e somn.

— Ai scăpat?

— Da.

— Definitiv?

— Da. Din păcate.

Acasă, Mitică se dezbrăcă și se culcă în pat, dar nu putea dormi, era prost dispus. Nela făcu două cafele mari și tari și se așeză lîngă el, mîngîindu-l pe păr.

— Nu mă mîngîia, o repezi el.

— De ce?

— Mă gîdilă și mă enervează.

— Ești nervos? îl întrebă ea, calmă și cuminte, încercînd să nu-l enerveze cu nimic și să fie, în același timp, tandră.

— Da… Dar nu-mi dau seama de ce.

— Știi că noi nu ne-am sărutat pînă acum niciodată, deși locuim împreună de aproape cîteva luni?

— Da, știu, răspunse Mitică, încruntat. Și ce-i cu asta?

— Nimic. Era o constatare. Vrei cumva să ne căsătorim?

— Numai dacă ții neapărat.

— Tu, nu?

— Nu. Mi se pare stupid. Ție, nu?

— Ba da. Vreau, totuși, să-ți spun că…

— Că ce?

— Că dacă vrei să fiu soția ta – legală, nelegală, n-are importanță – e bine să știi că sînt virgină.

Mitică o privi enervat la culme.

— Nu trebuia să-mi spui amănuntu-ăsta idiot! Ce ți-a venit?

— Nu știu, se rușină Nela. Iartă-mă. De obicei, sînt o pudică. Acum sînt un pic derutată. Dar de ce ești nervos? Și de ce ziceai că… Cum ziceai? Că, din păcate, ai scăpat definitiv. De ce „din păcate”?

Mitică bău toată ceașca de cafea pe nerăsuflate. Apoi se strîmbă.

— Asta încerc să-mi explic și cred că am reușit să descifrez ceva. Adică…

— Spune.

— Adică, acolo, în celulă, îmi făcusem niște planuri de viitor în calitate de pușcăriaș, știam că vreme de un an și jumătate voi duce o altfel de viață, voi suferi, voi fi umilit, nefericit, voi deveni, poate, vicios, declasat, tu mă vei părăsi, scîrbită, adică clocisem în mine un proiect de viață foarte exact și convenabil, mă pregătisem să fiu victimă, îmi imaginasem și o eventuală grevă a foamei – bineînțeles, una experimentală, de dragul artei – ba chiar aveam de gînd să ies de acolo cu o idee de geniu, cu care să revoluționez medicina, eventual cu o carte scrisă pe pereții igrasioși ai celulei, poate chiar una în versuri, mă vedeam un erou, o figură romantică, exaltată, demonică… În fine, eliberarea asta intempestivă mi-a încurcat toate socotelile, nu contam pe ea. Înțelegi? M-a dat peste cap.

— Da, înțeleg, îi spuse Nela cu gravitate. Adică ți s-a răpit plăcerea de a suferi.

— Exact. Ăsta e cuvîntul.

Nela se ridică, sincer impresionată, pregătindu-se să plece la școală.

— Am să mă mai gîndesc la ceea ce mi-ai spus, zise ea, îndreptîndu-se spre ușă.

— Nu te mai gîndi, îi spuse Mitică, întorcîndu-se cu fața la perete. E o tîmpenie, nu-ți dai seama? Ți-am spus-o ca să vezi ce-i poate trece uneori prin cap unui idiot ca mine. Adu ceva de mîncare cînd te întorci, azi nu ies din casă. Noi, românii, continuă