el, întorcîndu-se spre ea, avem o vocație ancestrală de victime împăcate cu suferința, ne place umilința, penitența, hăituiala, mocnim în noi cu veacurile, așteptînd dracu’ știe ce, tăcem și pufnim, dar nu mîrîim, au stat turcii călare pe noi patru secole, ne luau copiii, femeile, tinerii, iar noi tăceam, ba chiar le împrumutam cuvintele: ciorap, tavan, ciorbă, mișmaș, cearceaf, caraghios. Chiar că eram niște caraghioși, cum ieșeam noi din codri, cu săgețile și cu flintele, o dată la o sută de ani, și-i înghesuiam prin cîte o mlaștină, după care o tuleam iar la umbră deasă, luam cavalul și mai compuneam o doină nemuritoare. Asta e, ne place să suferim și, dacă ni se ia suferința, parcă ni se ia plăcerea de a trăi, cum mi s-a întîmplat mie acum… Stupid! Stupid! Stupid!

Între timp, Nela plecase și-l lăsase pe Mitică să vorbească singur. În drum spre școală îl întîlni pe director, care-i propuse să meargă amîndoi sub umbrela lui, întrucît începuse ploaia.

— Și dacă se interpretează și soția dumitale vine să-și înfigă mîinile în părul meu blond natural? îl întrebă Nela, continuînd să meargă prin ploaie.

— N-are curajul, îi răspunse directorul, cu gura deschisă larg, arătîndu-și lipsa majorității măselelor. Acum două săptămîni, la nunta unui nepot, am surprins-o sărutîndu-se cu un inginer tînăr și extrem de bine făcut.

— Unde se sărutau?

— Pe gură, bineînțeles.

— Asta e limpede, zise Nela, dar făceau chestia asta în public sau pe ascuns?

— Nici chiar în public, adică pe față, dar nici prea pe ascuns, preciză directorul. Adică în camera miresei, acolo unde se îmbrăca și se dezbrăca respectiva pereche, unde-și punea cadourile și alte marafeturi.

— Și ce i-ați făcut? insistă Nela, avidă, ca de obicei, de istorii și întîmplări excentrice.

— Ce să-i fac? Nu i-am făcut nimic, i-am spus doar că să nu se mire dacă o să-i fac și eu la fel.

— Și ea?

— Ea?! Mi-a zis: „N-ai decît, vreau s-o văd pe tîmpită-aia care ar fi în stare să se culce cu un urît ca tine”. Aveți impresia că sînt chiar așa de urît? Fiți sinceră.

Nela îl privi cu atenție, ca și cum pînă atunci nu s-ar fi uitat niciodată la el, urmînd să decidă pe loc.

— Nu, nu sînteți urît. Mă refer din punct de vedere fizic. Și chiar dacă ar fi așa, detaliul acesta este total lipsit de importanță.

— Credeți?

— Bineînțeles. Numai oamenii proști și reduși mintal acordă prioritate – scuzați formularea – frumuseții sau perfecțiunii fizice sau, și mai bine zis, armoniei trupești. Femeile superioare apreciază cu totul altceva la un bărbat.

— Ce? se interesă directorul, extrem de interesat, ceea ce o înduioșă pe Nela și o împiedică să izbucnească în rîs.

— Păi… depinde. Unele apreciază inteligența, altele unele extravaganțe sau chiar nebunia lor. O mătușă de-a mea și-a părăsit un bărbat frumos și distins, dar rece și protocolar, pentru un altul care era realmente slut, cu o față schimonosită, puțin cocoșat, cu un nume stupid și penibil, numai pentru că acesta s-a îndrăgostit de ea și a curtat-o vreme de patru ani ca un dement, stînd nopți întregi sub fereastra ei, în frig sau ploaie, rezistînd umilințelor ei, care-i arunca cu ghivece sau apă rece în cap, ca să nu mai vorbesc de bărbat-su care l-a bătut de cîteva ori.

— Și s-a căsătorit cu el?

— Da, și sînt de patruzeci și trei de ani împreună, au vreo optzeci de ani acum și se adoră, realmente, nu pot trăi o clipă unul fără celălalt, dacă ea pleacă de acasă pentru o oră (dă, uneori, meditații la orgă și chitară bas), el o urmărește ca un disperat, nu cumva să se întîlnească cu altul.

Directorul se înveseli pe loc, era fericit.

— Domnișoară profesoară, vă mulțumesc din suflet. Nici nu vă imaginați de cîte complexe de inferioritate m-ați eliberat, cît curaj mi-ați dat. Nu degeaba ați făcut o facultate de psihologie, știți ce e sufletul omenesc. Dar, dacă nu sînt indiscret, pot să vă mai pun o întrebare?

— Vă rog.

— Dumneavoastră ce anume apreciați mai mult la un bărbat?

— Eu?! se întrebă Nela, amuzată. Cred că umorul, originalitatea… originalitatea dusă la nebunie.

— Vă plac bărbații nebuni?

— Da. Adică fanatici… În stare să facă ceva imprevizibil, ieșit din comun. Nu neapărat pentru mine, ci așa, în general… pentru o idee… chiar pentru nimic… Ați fi în stare de așa ceva?

Directorul zîmbi, speriat și umilit.

— Am încercat. Nu sînt în stare. Apoi schimbă vorba. Ce face concubinul dumneavoastră, bietul doctor Bostan? Am aflat vești proaste despre el.

— Ce anume? se interesă Nela, curioasă să știe ce-a mai născocit lumea.

— Că ar fi evadat din închisoare.

— Așa… Și?

— Și că s-a dus la morgă și l-a mai spintecat odată pe acel nenorocit pe care l-a omorît cu premeditare, pentru a face nu știu ce experiență. E sau nu adevărat? Fiți sinceră.

— Nu știu nimic, răspunse Nela, îngîndurată, deoarece întrebarea directorului îi aduse aminte de Titi. Ce s-o fi întîmplat, oare, cu rămășițele lui pămîntești? L-or fi luat rudele acelea ca să-l îngroape?

Întrebarea aceasta i-o puse lui Mitică chiar în clipa în care se întoarse acasă, la prînz, iar Mitică se încruntă, încă buimac de somn.

— Bine că mi-ai adus aminte. Mă duc imediat la spital să văd ce s-a întîmplat.

La spital, Mitică descoperi următoarele: Butușină nu le dăduse cadavrul lui Titi rudelor care veniseră după el deoarece acesta trebuia să rămînă încă la dispoziția organelor judiciare. Apoi, după o săptămînă, răstimp în care se făcuseră două autopsii, de către două comisii, rudele renunțaseră la cadavru, refuzînd, paradoxal, să răspundă la telegramele lui Butușină.

— Și ce e de făcut? îl întrebă Mitică pe directorul-adjunct, care se speriase de moarte cînd îl văzu intrînd în biroul lui, convins că zvonul care circula prin oraș în legătură cu evadarea era adevărat.

— Păi… e simplu, spuse el, ținînd, din prudență, tot timpul un deget pe butonul soneriei. Adică…

— Adică, ce?

— Păi, știu și eu? Dacă nu vrea nimeni să-l îngroape… îl ardem în crematoriul spitalului.

— Îl îngrop eu, hotărî Mitică. Unde e actul