prânz, m-am dus din nou la buticul Şanzelize, cu aceeași sacoşă de plastic în care se afla geanta. După ce s-a auzit clopoţelul de la uşă, m-am crezut iarăşi singur în

locul acela, care mi se părea mult prea întunecos şi rece. Magazinul cufundat în semiîntuneric era stăpânit de o linişte magică, care avea să fie curmată brusc de trilurile unui canar. Am zărit apoi, printr-un paravan şi printre frunzele unui ciclame mari, aşezate într-un ghiveci, umbra lui Füsun. Se afla alături de o clientă grasă, care încerca ceva în cabina de  probă. De data aceasta purta o cămaşă drăguţă, imprimată cu zambile, flori de câmp şi frunze, care-i venea foarte bine. Când m-a văzut, mi-a zâmbit cu drăgălăşenie.

        - Eşti ocupată, probabil, am spus eu, arătând din ochi spre cabina de probă.

         - Terminăm imediat, a spus ea, de parcă ar fi împărtăşit intimitatea magazinului cu un muşteriu foarte vechi.

         Canarul ţopăia de colo-colo prin colivie, iar ochii îmi picaseră pe nişte mărunţişuri importate din Europa şi pe niște reviste de modă stivuite într-un colţ, dar nu eram în stare să mă concentrez pe nimic. Realitatea aceea frapantă, de care dorisem să uit, pe care dorisem s-o privesc ca pe ceva banal, mă lua din nou în stăpânire: aveam sentimentul că, uitându-mă la ea, vedeam o persoană nespus de cunoscută, că o ştiam. Semăna cu mine. Şi părul meu fusese ondulat şi negru, la fel ca al ei în copilărie, dar, pe măsură ce înaintasem în vârstă, devenise drept, aidoma cu al ei. Aveam senzaţia că mă puteam pune cu foarte mare uşurinţă în locul ei, că o puteam înţelege în profunzime. Cămaşa de stambă pe care o purta îi scotea şi mai mult în evidenţă naturalețea tenului şi blondul părului, acum vopsit. Mi-am amintit cu amărăciune de felul în care vorbeau despre ea prietenii mei, care afirmau că era „ieşită din Playboy“. Oare era posibil să se fi culcat cu ei ? „Dă geanta înapoi, ia-ţi banii şi pleacă. Eşti pe cale să te însori cu o fată minunată !“, mi-am spus eu. Priveam afară, către Piaţa Nişantaşii dar peste puţină vreme imaginea de vis a lui Füsun s-a reflectat în vitrina fumurie ca o nălucă.

         După ce femeia din cabină, care încercase nişte haine, a ieşit din magazin pufnind, fără să fi cumpărat nimic, Füsun s-a apucat să împăturească fustele probate şi să le pună la loc.

         - Aseară v-am văzut trecând pe stradă, a spus ea, cu gura aceea atrăgătoare care părea să se lăţească pe toată faţa.

         Când mi-a zâmbit cu drăgălăşenie, am băgat de seamă că-şi vopsise buzele cu un ruj de culoare roz pal. Rujul marca Misslyn, simplu, de producţie locală, era foarte popular pe vremea aceea, dar asupra ei avea un efect ciudat.

         - Când ne-ai văzut? am întrebat eu.

         - Către seară. Eraţi cu Sibel Hanim. Eu mă aflam pe trotuarul de vizavi. Vă duceaţi la masă?

         - Da.

         - Vă potriviți foarte bine! a spus ea, aşa cum fac unii bătrâni cărora le face plăcere să contemple fericirea tinerilor.

         N-am întrebat-o de unde o cunoştea pe Sibel.

         - Avem o mică rugăminte, am spus eu.

         Când am scos geanta din sacoşă, am încercat un sentiment de ruşine şi neliniște.

         - Vreau să ĭnapoiez asta...

         - Sigur, o schimbăm! Am să vă dau mănuşile acestea cochete sau această pălărie, pe care am primit-o de curând de la Paris. Lui Sibel Hanim nu i-a plăcut geanta?

         - N-o schimbăm! am spus eu, jenat. Vrem banii înapoi.

         Am văzut cum pe chipul ei se aşternea o expresie de derută, aproape de teamă.

         - De ce? a întrebat ea.

         - Se pare că geanta asta nu e o Jenny Colon autentică, ci e contrafăcută, am șoptit eu.

         - Cum adică'?!

         - Eu nu mă pricep la aşa ceva, am replicat, neputincios.

         - Aici nu se petrec asemenea lucruri! a spus ea cu severitate. Doriţi banii pe loc?

         - Da.

         Pe fața ei şi-a făcut apariţia o expresie de suferinţă intensă.. Doamne, m-am gândit eu, de ce nu mi-o fi dat prin minte să arunc geanta asta la gunoi şi să-i spun lui Sibel că am  recuperat banii!

         - Uite ce este, asta n-are nici o legătură cu dumneata sau cu Șenay Hanim. Din fericire, noi, turcii, imităm sau contrafacem cât ai zice peşte tot ce e la modă în Europa, am spus eu, încercând să zâmbesc. Pentru mine - pentru noi, ar fi trebuit să spun - este suficient ca o geantă să-şi facă treaba şi să dea bine în mâna femeii. Nu mă gândesc la marcă, la  cine a făcut-o, la autenticitate şi la altele asemenea.

         Dar nici ea nu credea ce spuneam, aşa cum nu credeam nici eu.

         - Nu, am să vă înapoiez banii! a spus ea cu asprime.

         Am privit ţintă înainte şi am tăcut, cu aerul că mă împăcasem cu soarta şi că mă ruşinam de mojicia mea.

         Am simţit totuşi, în ciuda acestui moment de adâncă rușine, că Füsun nu putea să facă ceea ce trebuia să facă şi că se petrecea ceva ciudat. Füsun se uita spre casa de marcat de parcă ar fi fost un obiect magic, stăpânit de demoni, şi nu se putea atinge de ea cu nici un chip. Când am văzut că i se boțea fața, care se înroşise ca focul, şi că i se umpleau ochii de lacrimi, m-a cuprins neliniștea şi am făcut doi-trei paşi spre ea.

         Începuse să plângă ĭncetişor. N-am reuşit niciodată să-mi amintesc exact cum s-au petrecut lucrurile - m-am pomenit însă îmbrăţişând-o. Şi-a rezemat capul de pieptul meu şi a

plâns cu nădejde.

         - Iartă-mă, Füsun! am şoptit eu.

         Am mângâiat-o pe părul moale, pe frunte.

         - Uită de asta, te rog! În cele din urmă, nu e vorba decât de o geantă, care s-a dovedit a fi contrafãcută.

         A suspinat ca un copil, a icnit de două-trei ori, după care iar a plâns. Faptul că-i atingeam trupul, braţele lungi şi frumoase, că-i simţeam sânii strivindu-se de pieptul meu, că

o ţinusem o clipă în braţe mă ameţise; poate că iluzia că o cunoşteam de ani de zile, că, de fapt, eram foarte apropiaţi unul de altul se deşteptase în mine pe neaşteptate tocmai