pentru a tăinui dorinţa care se deştepta în mine ori de câte ori o atingeam. Era frumoasa mea soră, greu de împăcat, dulce şi tristă! Am simţit o clipă, poate pentru că ştiam că eram rude de departe, că trupul ei aducea cu al meu, din pricina picioarelor şi a brațelor lungi, a oaselor delicate, a

umerilor fragili. Dacă aş fi fost fată, dacă aş fi avut cu doisprezece ani mai puţin, trupul meu ar fi arătat tot cam la fel ca al ei.

         - N-ai de ce să-ţi faci sânge rău, am spus eu, mângâind-o pe părul lung.

         - Nu pot să deschid casa şi să vă dau banii înapoi, mi-a explicat ea. Pentru că, atunci când se duce acasă, în pauza de prânz, Şenay Hamm încuie casa şi ia cheia cu ea. Asta mă

jigneşte!

         A lăcrimat din nou, cu capul sprijinit de pieptul meu. O mângâiam grijuliu, cu afecţiune pe părul acela minunat.

         - Lucrez aici ca să cunosc oameni şi să-mi mai omor timpul, nu pentru bani, a spus ea, printre suspine.

         - Omul poate lucra şi pentru bani, am spus eu ínsensibil, prosteşte.

         - Da, a spus ea, ca un copil trist. Tata a fost profesor, iar acum a ieşit la pensie... Acum două săptămâni am împlinit optsprezece ani şi n-am vrut să fiu pentru nimeni o povară.

         M-am temut de animalul sexual care se zvârcolea şi se răzvrătea în mine şi mi-am retras mâna de pe părul ei. Ea şi-a dat seama imediat despre ce era vorba, aşa încât şi-a venit în fire şi ne-am îndepărtat unul de altul.

         - Vă rog să nu spuneţi nimănui că am plâns, a spus ea, după ce s-a frecat la ochi.

        - Ai cuvântul meu, am spus eu. Jur! Suntem complici, Füsun...

         Am văzut că zâmbea.

         - Să-ţi las acum geanta, am spus eu. Am să vin mai încolo după bani.

         - Lăsaţi geanta, dacă vreţi, dar nu veniţi după bani, a spus ea. Şenay Hamm o să susţină sus şi tare că „asta nu e imitație“ şi o să vă supere.

         - Atunci s-o schimbăm cu altceva.

         - Nici cu aşa ceva nu mai pot fi de acord, a spus ea, cu un aer de fetiţă mândră şi îmbufnată.

         - Nu, n-are nici o importanţă, am încercat eu să dreg lucrurile.

         - Dar pentru mine are importanţă, a spus ea cu hotărâre. Când o să vină Şenay Hanim la magazin, am să iau eu banii de la ea.

         - Nu vreau ca femeia aceea să te necăjească şi mai tare,am răspuns eu.

        - Nu, am găsit chiar de pe-acum o cale, a spus ea, zâmbind vag. Am să-i spun că Sibel Hanim are o geantă la fel şi că de-asta aţi adus-o înapoi. Bine?

         - E o idee bună, am spus eu. Am să pretind şi eu acelaşi lucru faţă de Şenay Hanim.

         - Nu, dumneavoastră nu-i spuneţi nimic, a replicat Füsun cu aceeași hotărâre. Pentru că o să-ncerce imediat să vă tragă de limbă. Şi nu mai veniţi pe la magazin! Am să-i las bani mătuşii Vecihe.

         - Auleo, să n-o amestecăm pe mama în asemenea lucruri, pentru că e foarte curioasă!

         - Atunci unde să vă las banii? a întrebat Füsun, înălţând din sprâincene.

          - Mama are un apartament în blocul Compasiunea, pe bulevardul Teşvikiye, la numărul 131, am spus eu. Înainte de a pleca în America, mă închideam acolo şi învăţam ori ascultam muzică. E un loc foarte frumos, cu vedere spre grădina din spate... Chiar şi acum plec de la serviciu în fiecare după-amiază, mă încui acolo şi lucrez de unul singur, între două şi patru.

         - Sigur. Am să vă aduc banii acolo. Ce număr are apartamentul?

         - Patru, am spus eu, aproape în şoaptă.

         Din gură mi-au mai ieşit apoi cu mare greutate următoarele şase cuvinte, care sunau din ce în ce mai stins:

         - La etajul al doilea. La revedere!

         Căci inima mea intuise pe dată situaţia în care mă găseam şi nu pornise să bată nebuneşte. Înainte de a mă repezi afară din magazin, mi-am adunat toate forţele şi i-am mai aruncat o ultimă privire, de parcă totul ar fi fost ca de obicei. Odată  ajuns în stradă, unde sentimentul de ruşine şi remuşcare care mă stăpânea se îngemăna cu fericirea, trotuarele din

Nişantaşi, năpădite de zăpuşeala de primăvară ce domnea la vremea prânzului, au început să mi se pară, în mod miraculos, colorate într-un galben intens. Picioarele mă purtau pe la umbră, pe sub tende brăzdate de dungi groase, albastre şi albe, deschise pentru a proteja vitrinele de soare, şi pe sub streşini, când am văzut într-o vitrină o carafă de un galben strălucitor şi, mânat de un impuls, am intrat în magazinul cu pricina şi am cumpărat-o. Împotriva a ceea ce se petrece îndeobşte cu lucrurile agonisite la întâmplare, carafa aceea galbenă a zăbovit aproape douăzeci de ani, mai întâi pe masa mamei şi a tatei, apoi a mamei şi a mea, fără ca cineva să aducă vreodată vorba despre ea. Ori de câte ori o apucam de toartă la mesele de seară, îmi aduceam aminte de primele zile ale nefericirii în care mă împinsese viaţa şi pe care mama mi-o reproşa atât prin tăcere, cât şi prin privirile pe jumătate mustrătoare, pe jumătate întristate pe care mi le arunca.

         Pe la prânz am sărutat-o pe mama care, văzându-mă în faţa ei, pe de o parte s-a bucurat, iar pe de altă parte mi-a aruncat o privire care spunea „sper că nu s-a întâmplat nimic rău !“. I-am spus că luasem carafa pentru că aşa-mi venise mie, după care am adăugat:

         - Dă-mi cheia apartamentului din blocul Compasiunea. Uneori e atâta lume la birou, că nici nu pot să lucrez. Vreau să arunc o privire, să văd dacă nu mi-ar fi mai bine în el. Când eram mai tânăr, mă închideam acolo şi lucram foarte bine.

         Mama a spus:

         - E plin de praf.

         Mi-a adus însă imediat, din camera ei, cheia de la poartă şi cheia apartamentului, pe care le legase cu o panglică roşie:

         -Îţi aminteşti de vaza de Kütahyal, aceea cu flori roşii? m-a întrebat ea, în timp ce-mi dădea cheia. Nu mai dau de ea prin casă, aşa