1. Oraş în vestul Turciei, renumit, încă din perioada otomană, pentru faianța şi ceramica sa cu motive specifice.

 a trudit toată viaţa, aşa că voi, copiii, vedeţi-vă de ale voastre, ca să fiţi fericiţi. Plimbă-te cu Sibel, bucuraţi-vă de primăvară, distraţi-vă!

         Mi-a pus cheia în mână şi mi-a spus, cu o privire misterioasă: .

         - Bagă de seamă!

         Când ne arunca privirea aceea în copilărie, mama ne sugera o primejdie care urma să vină din străfundurile vieţii, care era mai profundă şi mai obscură decât simpla încredinţare

a unui chei.

7

Blocul Compasiunea

         Mama cumpărase apartamentul din blocul Compasiunea cu douăzeci de ani în urmă, cu intenţia de a face o investiţie, dar şi de a avea la dispoziţie un loc în care să se ducă din când în când, ca să-şi mai limpezească mintea şi să-şi omoare timpul; în scurtă vreme însă îl transformase într-un spaţiu în care obişnuia să abandoneze lucruri vechi, pe care le socotea demodate, dar şi lucruri abia cumpărate, de care se plictisea repede. Numele blocului, pe care-l îndrăgeam pentru grădina din spate, în care jucau fotbal copiii şi care era umbrită, în copilăria mea, de chiparoşi şi castani groşi, mi se părea amuzant şi, pe de altă parte, îmi plăcea povestea acestui nume, pe care mama o depăna bucuros.

         După ce, în 1934, Atatürk îi obligase pe toţi cetăţenii turci să-şi ia câte un nume de familie, foarte multe imobile ridicate de curând la Istanbul începuseră să primească asemenea denumiri. Cum, pe vremea aceea, numele străzilor din Istanbul şi numerele caselor nu aveau o noimă anume şi cum, pe de altă parte, familiile numeroase şi cu dare de mână erau identificate cu marile conace şi clădiri în care locuiau de-a valma, ca în perioada otomană, faptul acesta

era cum nu se poate mai nimerit. (Foarte multe familii înstărite despre care voi vorbi în povestea mea deţin câte un bloc care le poartă numele.) O altă tendinţă a aceloraşi ani era ca imobilele să primească nume care să întruchipeze principii şi valori alese ; mama spunea însă că aceia care dădeau blocurilor pe care le construiau nume precum Libertatea, Caritatea ori Virtutea erau genul de persoane care încălcaseră toată viaţa asemenea valori. Blocul Compasiunea începuse să fie construit de un bogătaş bătrân, care făcuse comerţ cu zahăr la negru în timpul Primului Război Mondial şi care, mai apoi, căzuse pradă mustrărilor de conştiinţă. Cei doi fii ai săi (fata unuia dintre ei mi-a fost colegă de clasă), care-şi dăduseră seama că bărbatul urma să dea blocului statutul de fundaţie pioasă şi să împartă săracilor veniturile obţinute de pe urma lui, demonstraseră, prin certificate medicale, că tatăl lor se ramolise şi-l internaseră la azil, după care puseseră mâna pe clădire, fără a-i schimba însă

numele, care mie mi se părea straniu în copilărie.

         A doua zi, miercuri, 30 aprilie 1975, între două şi patru, am aşteptat-o pe Füsun la apartamentul din blocul Compasiunea; ea însă n-a venit. Eram uşor afectat şi mă simţeam confuz; în vreme ce reveneam la birou, încercam o stare de disconfort profund. A doua zi m-am dus din nou la apartament, parcă pentru a-mi atenua această senzaţie. Dar Füsun tot n-a

venit. Regăseam în încăperile acelea neaerisite, printre vazele şi hainele vechi, printre lucrurile uzate şi prăfuite pe care le abandonase mama acolo, pradă uitării, ca şi în fotografiile

făcute cândva de tata cu stângăcie, pe care le cercetam rând pe rând, foarte multe amintiri din copilăria şi tinereţea mea, de care nici măcar nu ştiam că-mi ieşiseră din minte, iar această

forţă a lucrurilor îmi atenua, parcă, senzaţia de neplăcere.

         În ziua următoare, în timp ce luam masa de prânz la restaurantul lui Haci Arif din Beyoglu alături de Abdülkerim, mandatarul Satsatului la Kayseri (şi prietenul meu din armată), mi-am amintit, ruşinat, cum mă dusesem două zile la rând în apartamentul acela pustiu, ca s-o aştept pe Füsun. Am decis, jenat, să uit de ea, de geanta contrafăcută, de tot.

Dar, la douăzeci de minute după aceea, m-am uitat la ceas şi mi-am imaginat că Füsun se îndrepta tocmai în clipa aceea spre blocul Compasiunea, ca să-mi înapoieze banii pentru

geantă, aşa încât i-am plasat o minciună lui Abdülkerim şi, sfârşindu-mi masa în fugă, am gonit spre blocul Compasiunea.

         La douăzeci de minute după ce am intrat eu în bloc, a sunat; la uşă Füsun. Adică, cea care suna trebuie să fi fost Füsun. În timp ce mă-ndreptam să deschid, mi-am amintit că în urmă cu o noapte, mă visasem deschizându-i uşa.

         Avea în mână o umbrelă. Părul îi era umed. Purta o rochie cu buline galbene.

         - Aa, credeam că m-ai şi uitat. intră.

         - Să nu te deranjez, a spus ea. Iţi dau banii şi plec.

         Avea în mână un plic deja folosit, pe care scria Centrul de pregătire „Succes de Excepţie“, dar nu l-am luat. Am cuprins-o pe după umeri, am tras-o înăuntru şi am închis uşa.

         - Plouă foarte tare, am spus la întâmplare, deşi, de fapt, nu băgasem de seamă că ploua. Stai puţin jos, ca să nu te ude ploaia degeaba. Am să fac nişte ceai, ca să te-ncălzeşti.

         M-am dus în bucătărie. Când m-am întors, se uita la lucrurile vechi, la antichităţile, la bibelourile, la ceasurile prăfuite, la cutiile de pălării, la feluritele fleacuri ale mamei. Ca s-o mai destind, i-am povestit, strecurând la răstimpuri câte-o glumă, că mama cumpărase obiectele acelea, mânată deu câte un entuziasm trecător, din magazine la modă aflate prin Nişantaşi şi Beyoglu, din conacele unor paşale, scoase la mezat de urmaşi, din vile de pe Bosfor pe jumătate mistuite de incendii, de la anticari, ba chiar din lăcaşuri de rugăciune

părăsite de dervişi, precum şi din feluritele magazine pe la care se abătea în timpul călătoriilor în Europa, pentru ca apoi, după ce le folosea puţin, să le trimită la apartament şi să uite de ele cu desăvârşire. In timpul acesta, deschideam dulapurile care miroseau a naftalină şi a praf şi-i arătam nenumărate maldăre de stofe, o tricicletă pe care o călăriserăm amândoi în copilărie,