o oală de noapte (mama le impărţea pe cele vechi rudelor noastre mai sărace), vaza de Kütahya, cu flori roşii, despre care mama îmi spusese ,,să vedem, n-o fi acolo ?“, precum şi numeroase cutii cu pălării.

         O zaharniţă de argint ne-a amintit de mesele de bairam de pe vremuri. Când venea pe la noi cu părinţii în dimineţile de bairam ale copilăriei, Füsun era servită, chiar din zaharniţa aceea, cu un amestec de caramele, batoane cu migdale, pastă de migdale şi bomboane în formă de leu, tăvălite prin miez de cocos şi rahat.

         - La o sărbătoare de bairam am ieşit cu voi, iar apoi ne-am plimbat cu maşina, a spus Füsun, cu ochii strălucind.

         Mi-am amintit şi eu de acea plimbare:

         - Pe atunci nu erai decât un copil, am spus eu. Acum ai devenit o fată foarte frumoasă, foarte atrăgătoare.

         - Mulţumesc. Acum am să plec.

         - Incă nu ţi-ai băut ceaiul. Şi nici n-a stat ploaia.

         Am tras-o în faţa uşii de la balcon şi am întredeschis uşor draperia.

         A privit pe fereastră cu interes, aşa cum nu pot face decât copiii care ajung pentru prima oară într-un loc nou, într-o casă necunoscută, ori tinerii care izbutesc să rămână curioşi şi deschişi faţă de tot ceea ce se află pe lumea aceasta, pentru că n-au fost încă loviţi de viaţă. I-am contemplat o clipă, arzând de dorinţă, ceafa, gâtul, pielea care-i făcea obrajii atât de atrăgători, nenumăratele aluniţe minuscule de pe piele, care nu se zăreau de departe (oare nu avea şi bunica din partea mamei un ditamai negul chiar în acelaşi loc ?). Mâna mi s-a ridicat fără voie, de parcă ar fi fost mâna altcuiva, şi a atins agrafa pe care o avea prinsă-n păr. Agrafa era împodobită cu patru verbine.

         - Eşti udă leoarcă pe păr.

         - N-ai spus nimănui că am plâns la magazin?

         - Nu. Dar eram foarte curios să ştiu de ce ai plâns.

         - De ce?

         - M-am gândit mult la tine, am spus eu. Eşti foarte frumoasă, foarte aparte. Imi amintesc foarte bine de tine ca de o copilă mititică, drăgălaşă, brunetă. Dar nici nu-mi trecea prin minte că ai să te faci atât de frumoasă!

         În vreme ce zâmbea cu măsură, aşa cum fac fetele frumoase şi bine crescute, deprinse cu complimentele, a ridicat neliniştită din sprâncene. A urmat un moment de tăcere. S-a îndepărtat de mine cu un pas.

         - Ce-a spus Şenay Hanim ? am întrebat-o eu, schimbând subiectul. A acceptat ideea că geanta e contrafăcută?

         - S-a enervat. Când a înţeles însă că ai lăsat geanta şi că ţi-ai cerut banii înapoi, n-a vrut să mai amplifice lucrurile. Mi-a cerut şi mie să uit de povestea asta. Cred că ştia că geanta e contrafăcută. I-am spus că ai venit la prânz şi ţi-ai luat banii. Acum trebuie să plec.

         - Nu se poate să pleci fără să-ţi bei ceaiul.

         I-am adus ceaiul din bucătărie. Am privit-o cum şi-l răcea, suflând uşor în el, apoi cum îl sorbea cu atenţie, înghiţitură cu înghiţitură, dar şi în grabă. Cu un sentiment care oscila intre admiraţie şi ruşine, afecţiune şi bucurie... Mâna mea s-a întins singură şi a dezmierdat-o pe păr. Mi-am apropiat capul de faţa ei şi, văzând că nu se trăgea înapoi, am sărutat-o repede în colţul buzelor. S-a făcut roşie ca focul. Cum mâinile îi erau ocupate cu ceaşca de ceai cald, nu se putuse apăra. Era supărată pe mine şi, totodată, confuză - am simţit şi acest lucru.

         - Îmi place foarte mult să mă sărut, a spus ea cu mândrie. Dar aici, cu dumneata, nu se poate, desigur.

         - Te-ai sărutat de multe ori? am spus eu, străduindu-mă, neîdemânatic, să par copilăros.

         - Sigur că m-am sărutat. Dar atât!

         A aruncat o ultimă privire, care îmi dădea de-nţeles că, din păcate, bărbaţii sunt, de fapt, cu toţii la fel, asupra camerei, a lucrurilor, a patului din colţ, cu aşternut albastru, pe care dorisem, cu rea intenţie, să-1 fac să pară făcut abia pe jumătate. Am observat că rezuma situaţia în minte; dar, poate de ruşine, nu mi-a venit nici o altă idee menită să continue jocul.

         Pusesem pe măsuţă, pentru un plus de farmec, un fes creat pentru turişti, care-mi sărise în ochi intr-unul dintre dulapuri. A văzut că băgasem de seamă, în timp ce-mi plimbam privirile prin încăpere, că sprijinise de el plicul plin cu bani, dar a spus:

         - Am lăsat plicul acolo.

         - Nu poţi pleca fără să-ţi bei ceaiul.

         - Am să întârzii, a spus ea, dar n-a plecat.

         În timp ce ne beam ceaiul am vorbit, fără a ironiza ori ponegri pe nimeni, despre rude, despre copilărie, despre amintirile noastre comune. Continuau să se teamă de mama,

căreia mama ei spunea că-i purta un mare respect, dar mama fusese de fapt, persoana care-i arătase cel mai viu interes în copilărie; când veneau pe la noi pentru croitorie îi dădea

jucăriile noastre să se joace, câinele şi găina cu cheiţă care-i plăceau foarte mult, dar pe care se temea să nu le strice, îi trimitea în fiecare an daruri, de ziua ei de naştere, prin Çetin Efendi, şoferul - totul, până la povestea cu concursul de frumuseţe. Primise, de pildă, un caleidoscop, pe care încă îl mai păstra... Când mama îi trimitea câte ceva de îmbrăcat, haina aceea era cu câteva măsuri mai mare, ca să nu-i rămână mică imediat. Avea o fustă scoţiană, cu un ac mare

de siguranţă, pe care, din această cauză, n-o putuse îmbrăca decât după un an; îi plăcuse atât de mult, încât mai apoi o purtase ca fustă mini, deşi nu mai era la modă. I-am spus că o văzusem odată îmbrăcată cu fusta aceea, în Nişantaşi. Am schimbat imediat subiectul, care ajunsese la talia subţire şi la picioarele ei frumoase. Exista un anume unchi Süreyya, care era ţicnit. Ori de câte ori venea din Germania, acesta lua la rând, vizitându-le ceremonios, feluritele ramuri ale familiei, care începuseră să se rupă una de alta şi, astfel, graţie lui, toţi ajungeau să afle unii de soarta celorlalţi.

         - În dimineaţa aceea de Sărbătoarea Jertfei, când am ieşit împreună cu maşina la plimbare,