Ieri, când credeam că-i marţi, 22 martie, m-am deşteptat de parcă ştiam bine cine sunt: căpitanul Simonini, şaizeci şi şapte de ani bătuţi pe muchie, dar bine purtaţi (sunt gras numai cât trebuie ca să fiu considerat ceea ce se numeşte bărbat bine), şi luasem în Franţa titlul acela în amintirea bunicului, invocând vagi fapte militare petrecute în rândurile celor O mie de garibaldini, lucru care în ţara asta, unde Garibaldi e cinstit mai mult decât în Italia, se bucură de un anumit prestigiu. Simone Simonini, născut la Torino, din tată torinez şi mamă franţuzoaică (sau savoiardă, însă, după câţiva ani de la naşterea ei, Regatul Sardiniei cedase Savoia Franţei).

Stând încă în pat, rătăceam cu închipuirea... Cu problemele pe care le aveam cu ruşii (ruşii?) era mai bine să nu mă arăt în jur, prin restaurantele mele preferate. Aş fi putut să-mi gătesc singur câte ceva. Mă destinde să trebăluiesc câteva ore ca să pregătesc o mâncărică. De pildă, nişte cotes de veau Foyot: carne groasă de cel puţin patru centimetri, porţie cât pentru doi, se-nţelege, două cepe de mărime mijlocie, cincizeci de grame de miez de pâine, şaptezeci şi cinci de parmezan ras, cincizeci de unt, se fărâmiţează miezul de pâine până se face pesmet care trebuie amestecat cu brânza rasă, apoi se curăţă şi se toacă cepele, se pun la topit patruzeci de grame de unt într-o tigaie mică, în timp ce într-alta se vor căli uşor cepele cu untul rămas, se tapetează fundul unei farfurii cu jumătate din ceapă, se condimentează carnea cu sare şi piper, se pune pe farfurie şi i se garniseşte o latură cu restul cepei călite, se acoperă totul cu un prim strat de pesmet amestecat cu parmezan, făcând să adere bine carnea la fundul farfuriei, lăsând să curgă untul topit şi apăsând uşor cu mâna până se formează un fel de cupolă şi adăugând unt topit, se stropeşte totul cu vin alb şi cu supă, fără să treacă de jumătate din înălţimea cărnii. Se pune totul la cuptor pentru circa o jumătate de oră, continuând să stropeşti cu vin şi supă. Garnisit cu sote de conopidă.

Îţi ia ceva timp, dar plăcerile gătitului încep înainte de plăcerile gustului, iar să prepari înseamnă să şi preguşti, aşa cum făceam eu, încă tolănit în pat. Proştii au nevoie să-şi ţină sub cuverturi o femeie sau un băietan, ca să nu se simtă singuri. Nu ştiu că să-ţi vină apă-n gură e mai ceva decât o erecţie.

Aveam în casă aproape tot, mai puţin parmezanul şi carnea. Pentru carne, de-ar fi fost în altă zi, era măcelarul din place Maubert, însă, cine ştie de ce, marţea ţine închis.

Totuşi, cunoşteam altul la două sute de metri distanţă, pe boulevard Saint-Germain, şi o mică plimbare n-avea să-mi strice. M-am îmbrăcat şi, înainte să ies, în faţa oglinzii de deasupra lavoarului din dormitor, mi-am aplicat obişnuita pereche de mustăţi negre şi barba mea frumoasă pe bărbie. Apoi mi-am pus peruca şi am pieptănat-o cu cărare pe mijloc, muind uşor pieptenele în apă. Mi-am pus redingota şi-am vârât în buzunăraşul vestei ceasul de argint cu lănţişorul la vedere. Ca să par un căpitan ieşit la pensie, îmi place, în timp ce vorbesc, să mă joc cu o cutiuţă de baga, plină cu romburi de lemn-dulce, iar pe dinăuntrul capacului având portretul unei femei urâte, dar bine îmbrăcate, fără îndoială vreo moartă iubită. Din când în când îmi pun în gură o bucăţică de lemn-dulce şi mi-o trec dintr-o parte în alta a limbii, ceea ce mă face să vorbesc mai rar — iar ascultătorul îţi urmăreşte mişcarea buzelor şi nu e prea atent la cele ce spui. Problema e că ai aerul cuiva dotat cu o inteligenţă mai puţin decât mediocră.

Am coborât în stradă, am cotit pe rue Sauton, încercând să nu mă opresc în dreptul berăriei, din care încă de dimineaţă devreme se auzea larma nefericită a femeilor ei pierdute.

Place Maubert nu mai e acea curte a miracolelor care încă era atunci când am sosit eu, cu treizeci şi cinci de ani în urmă, furnicând de negustori de tabac reciclat, din cel gros obţinut de la resturile de la ţigări de foi şi din funduri de pipă şi din cel fin de la primele mucuri de ţigări, cel gros la un franc şi douăzeci de centime, cel fin de la un franc şi jumătate la un franc şi şaizeci livra (chiar dacă industria aceea nu aducea şi nici acum nu aduce mult, dacă niciunul dintre reciclatorii aceia îndemânatici, odată cheltuită o parte consistentă din câştigurile lui în vreo prăvălie de vinuri, nu mai ştie unde să doarmă seara), de peşti care, după ce au lenevit măcar până pe la două după-amiază, lăsau să treacă restul zilei fumând rezemaţi de un zid ca atâţia pensionari de condiţie bună, intrând apoi în acţiune ca nişte câini de pază la căderea întunericului, de hoţi ajunşi să se jefuiască unul pe altul deoarece niciun orăşean (afară de vreun pierde-vară venit din împrejurimi) n-ar fi cutezat să străbată piaţa aceea, iar eu aş fi fost o bună pradă dacă n-aş fi mers în pas de marş, rotindu-mi bastonul — şi apoi, hoţii de buzunare din partea locului mă cunoşteau, câte unul mă saluta numindu-mă chiar „domnule căpitan”, credeau că într-un fel oarecare aparţineam faunei lor, iar corb la corb nu-şi scoate ochii — şi prostituate cu graţii veştede, căci, de-ar mai fi putut să placă, ar fi profesat prin brasseries a femmes, aşa că se ofereau doar vânzătorilor de petice, pungaşilor şi înrăiţilor vânzători de tabac la mâna a doua — dar când vedeau un domn îmbrăcat curat cu un cilindru bine periat, puteau îndrăzni să se dea pe lângă tine sau chiar să te apuce de braţ, venind aşa de aproape, încât să se simtă parfumul ăla oribil de câţiva bănuţi care li se amesteca cu sudoarea — iar asta ar fi fost o experienţă prea neplăcută (nu doream să le visez noaptea) şi, prin