urmare, când vedeam vreuna apropiindu-se, agitam bastonul ca pe-o morişcă, pentru a-mi forma înjur o zonă protejată şi inaccesibilă, iar ele pricepeau din zbor, pentru că erau obişnuite să li se comande, iar un baston îl respectau.

Şi, în fine, mai dădeau roată prin mulţimea aceea iscoadele prefecturii de poliţie, care în locul acela puteau să-şi recruteze aşa-numiţii mouchards sau turnători, sau să culeagă din zbor informaţii foarte preţioase despre blestemăţiile ce se puneau la cale şi despre care câte unul îi vorbea altuia şoptind cu glas prea tare, crezând că în vacarmul general vocea lui avea să se piardă. Dar erau uşor de recunoscut de la prima privire după înfăţişarea exagerat de patibulară. Niciun răufăcător adevărat nu seamănă a răufăcător. În afară de ei.

Acum prin piaţă trec până şi tramvaiele, şi nu te mai simţi la tine acasă, chiar dacă, ştiind să-i deosebeşti, indivizii care-ţi pot fi de folos tot se mai găsesc, rezemaţi la vreun colţ, în pragul cafenelei Maître-Albert sau pe una dintre străduţele alăturate. Dar, în fine, Parisul nu mai e ca odinioară, de când la orice colţ răsare-n depărtare ascuţitoarea aia de Tour Eiffel.

Gata, nu sunt un sentimental, şi mai sunt şi alte locuri pe unde pot totdeauna să pescuiesc ce-mi trebuie. Ieri-dimineaţă îmi trebuia carne şi brânză, iar Place Maubert încă se potrivea.

După ce am cumpărat brânza, am trecut prin faţa măcelarului obişnuit şi am văzut că era deschis.

— Cum de e deschis marţea? am întrebat eu intrând.

— Dar azi e miercuri, domnule căpitan, mi-a răspuns el râzând. Jenat, m-am scuzat, am spus că, îmbătrânind, îţi pierzi memoria, el a zis că eram mereu tinerel şi că tuturor ni se-ntâmplă să fim cam aerieni când ne sculăm prea devreme, eu am ales carnea şi am plătit fără să fac măcar aluzie la vreo scădere de preţ — care-i unicul mod de a te face respectat de negustori.

Întrebându-mă ce dată o fi fiind, am urcat din nou în casă. M-am gândit să-mi scot mustăţile şi barba, cum fac atunci când sunt singur, şi am intrat în dormitor. Şi abia atunci m-a izbit ceva care părea nelalocul lui: de un cuier aflat lângă cufăr atârna o haină, o tunică neîndoielnic ecleziastică. Apropiindu-mă, am văzut că pe blatul cufărului se afla o perucă de culoare castanie, aproape blondă.

 

Tocmai mă întrebam cărui măscărici i-oi fi dat găzduire în zilele precedente, când am realizat că şi eu eram mascat, deoarece mustăţile şi barba pe care le purtam nu erau ale mele. Eram deci cineva care se travestea o dată în gentilom cu stare şi altă dată în cleric? Dar cum de ştersesem orice amintire a acestei a doua naturi? Ori poate că dintr-un motiv oarecare (poate ca să scap de un mandat de arestare) mă travesteam cu mustăţi şi barbă, dar în acelaşi timp ofeream găzduire în casa mea cuiva care se travestea în abate? Iar dacă acest abate fictiv (deoarece un abate adevărat nu şi-ar fi pus perucă) locuia împreună cu mine, unde dormea, dat fiind că-n casă exista un singur pat? Sau poate că nu locuia la mine şi la mine se refugiase în ziua anterioară, din vreun motiv anume, eliberându-se apoi de travestiul lui ca să se ducă Dumnezeu ştie unde şi să facă Dumnezeu ştie ce?

Simţeam un gol în cap, de parcă vedeam ceva de care ar fi trebuit să-mi amintesc, dar de care nu-mi aminteam, vreau să spun ceva care aparţinea amintirilor altuia. Cred că a vorbi de amintirile altuia este expresia potrivită. În momentul acela am avut senzaţia că sunt un altul care tocmai se observa pe sine, din afară. Cineva îl observa pe Simonini care dintr-odată avea senzaţia că nu ştie exact cine este.

 

Calm, să stăm să judecăm, mi-am zis eu. Pentru un individ care sub pretextul că vinde obiecte vechi falsifică documente şi a ales să locuiască într-unui din cartierele prea puţin recomandabile din Paris, nu era neverosimil să fi dat adăpost cuiva implicat în uneltiri nu prea curate. Dar faptul că uitasem cui îi dădeam adăpost, asta nu mi se părea normal.

Simţeam nevoia să privesc în spatele meu şi deodată însăşi casa mea mi se părea un loc străin care poate ascundea alte secrete. M-am apucat s-o explorez de parcă ar fi fost locuinţa altcuiva. Ieşind din bucătărie, la dreapta se afla odaia de dormit, la stânga salonul cu mobilele obişnuite. Am deschis sertarele biroului, care conţineau instrumentele mele de lucru, penele, sticluţele cu diferite cerneluri, foi încă albe (sau galbene) din epoci şi de formate diferite; pe rafturi, în afară de cărţi mai erau cutii care conţineau actele mele şi un tabernacul de nuc vechi. Tocmai încercam să-mi amintesc la ce servea, când am auzit sunându-se de jos. Am coborât ca să alung orice nepoftit şi am văzut o bătrână pe care mi se părea că o cunosc. Prin geam mi-a spus: — Mă trimite Tissot, şi a trebuit s-o las să intre — cine ştie de ce am ales parola aia.

A intrat şi a desfăcut un fel de pânză pe care o ţinea strâns la piept, arătându-mi vreo douăzeci de ostii.

— Abatele Dalla Piccola mi-a spus că eraţi interesat.

Am răspuns aproape mecanic „sigur”, şi am întrebat cât.

Zece franci una, a zis bătrâna.

— Eşti nebună, i-am spus, din instinct negustoresc.

— Nebun eşti dumneata, care vrei să faci cu ele slujbe negre. Crezi că-i uşor să mă duc în trei zile în douăzeci de biserici, să iau împărtăşania după ce am căutat să-mi ţin gura uscată, să îngenunchez cu mâinile pe faţă şi să-ncerc să scot ostiile din gură fără să se umezească, să le strâng într-o pungă pe care o port în sân, şi fără ca nici preotul şi nici vecinii să bage de seamă? Fără să mai vorbim de sacrilegiu şi de iadul care mă aşteaptă. Aşa că, dacă-ţi place, sunt două sute de franci, altfel mă duc la abatele Boullan.

— Abatele Boullan a murit, se vede că dumneata nu te mai duci după ostii de câtva timp, i-am răspuns eu aproape mecanic. Apoi am hotărât că din pricina