— S-o lăsăm baltă, le iau, am spus — şi i-am plătit. Şi am înţeles că trebuia să pun la loc bucăţelele de anafură în tabernaculul din biroul meu, aşteptând vreun client care le voia. O treabă ca oricare alta.

În fine, totul îmi părea cotidian, familiar. Şi totuşi, simţeam în jurul meu un fel de iz a ceva sinistru, care-mi scăpa.

M-am întors în birou şi am observat că, acoperită cu o draperie, în fund se afla o uşă. Am deschis-o ştiind deja că aveam să intru într-un coridor atât de întunecos, încât trebuia parcurs cu o lampă. Coridorul semăna cu magazia de accesorii a unui teatru sau cu vestibulul din spate al prăvăliei unui telal de la Templu. Pe pereţi erau atârnate veşmintele cele mai disparate, ţărănesc, de carbonar, de poştaş, de cerşetor, alte două sutane de preot, un veston cu pantaloni de soldat, iar alături de haine, coafurile care trebuiau să le completeze. O duzină de suporturi aranjate în ordine perfectă pe o etajeră de lemn purtau pe ele tot atâtea peruci. În capăt, o pettineuse asemănătoare cu cea a cabinelor actoriceşti, plină de mici recipiente de ceruză şi de roşu de buze, de creioane negre şi turcoaz, de labe de iepure, de pufuri pentru pudră, peneluri, perii.

La un moment dat coridorul cotea în unghi drept, iar în capăt se afla o altă uşă care dădea într-o încăpere mai luminoasă decât ale mele, deoarece primea lumina de pe o stradă ce nu putea fi acea îngustă impasse Maubert. Şi, într-adevăr, apropiindu-mă de una dintre ferestre, am văzut că dădea în rue Maître-Albert.

Din încăpere, o scăriţă ducea în stradă, dar asta era tot. Era vorba de o singură cameră, situată undeva la mijloc între birou şi cameră de dormit, cu mobile sobre şi închise la culoare, o masă, un suport de îngenuncheat, un pat. Lângă ieşire se deschidea o bucătărie mică, iar pe scară o chiotte cu un un lavabou.

Era în chip evident acel pied-a-terre al unui ecleziastic, cu care ar fi trebuit să am oarecare familiaritate, din moment ce apartamentele noastre comunicau. Însă, deşi totul părea să-mi amintească ceva, de fapt aveam impresia că vizitez odaia aceea pentru prima oară.

M-am apropiat de masă şi pe ea am văzut un mănunchi de scrisori cu plicurile lor, toate adresate aceleiaşi persoane: Reverendissimului sau Prea-Veneratului Domn Abate Dalla Piccola.... Lângă scrisori am văzut unele foi brăzdate cu o caligrafie subţire şi împodobită, aproape feminină, foarte diferită de a mea. Ciorne de scrisori fără vreo importanţă specială, mulţumiri pentru un dar, confirmări ale unei întâlniri. Cea care se afla însă deasupra tuturor era redactată dezordonat, de parcă cel ce-o scrisese îşi făcea însemnări ca să fixeze unele puncte asupra cărora trebuia reflectat. Am citit, cu oarecare greutate:

Totul pare ireal. De parcă aş fi un altul care mă observă. Să aştern în scris ca să fiu sigur că-i adevărat.

Astăzi e 22 martie.

Unde sunt tunica şi peruca?

Ce-am făcut ieri seară? Am un fel de ceaţă în cap.

Nu-mi aminteam nici măcar unde ducea uşa din fundul încăperii.

Am descoperit un coridor (l-am văzut vreodată?) plin cu haine, peruci, poate şi cosmeticale, cum folosesc actorii.

Din cuier atârna o rasă călugărească, iar pe un raft am găsit nu doar o perucă adevărată, dar şi sprâncene false. Cu ajutorul unui fond gălbui, doi pomeţi daţi uşor cu roz, m-am făcut la loc cel ce cred că sunt eu, cu înfăţişare palidă şi uşor febrilă. Ascetic. Sunt eu. Eu — cine?

Ştiu că sunt abatele Dalla Piccola. Sau, mai bine spus, cel pe care lumea îl cunoaşte ca abatele Dalla Piccola. Dar evident că nu sunt, dat fiind că pentru a-i semăna trebuie să mă travestesc.

Unde duce coridorul acela? Teama de a mă duce în capătul lui.

Să recitesc însemnările de mai sus. Dacă ceea ce e scrise e scris, mi s-a întâmplat cu adevărat. Să am încredere în documentele scrise.

Cineva mi-a dat să beau vreun filtru? Boullan? Foarte iscusit. Sau iezuiţii? Sau francmasonii? Ce legătură am eu cu ei?

Evreii! Iată cine poate să fi fost.

Aici nu mă simt în siguranţă. Cineva poate să fi intrat în timpul nopţii, să-mi fi sustras hainele, iar ceea ce e şi mai rău, să fi cotrobăit prin hârtiile mele. Poate că cineva se-nvârte prin Paris făcându-i pe toţi să creadă că e abatele Dalla Piccola.

Trebuie să mă refugiez la Auteuil. Poate că Diana ştie. Cine e Diana?

Însemnările abatelui Dalla Piccola se opreau aici, şi e curios că el nu luase cu sine un document atât de confidenţial, semn al agitaţiei care-l stăpânea, cu siguranţă. Iar aici se termina ceea ce puteam afla despre el.

Am intrat din nou în apartamentul din impasse Maubert şi m-am aşezat la masa mea de lucru. În ce fel viaţa abatelui Dalla Piccola se intersecta cu a mea?

Fireşte că nu puteam să nu avansez ipoteza cea mai evidentă. Eu şi abatele Dalla Piccola eram una şi aceeaşi persoană,